I. Decizia
În ședința din 14 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, legal constituit în fiecare cauză, a soluţionat un recurs în interesul legii, pronunţând următoarea soluţie:
Prin Decizia nr. 23 în dosarul nr.3162/1/2018, ÎCCJ admite recursul în interesul legii promovat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, stabileşte că:
„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. a), b), e) şi f) şi art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 raportat la art. 120 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 sau, după caz, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, art. 632 alin. (2) şi art. 272 din Codul de procedură civilă ori, după caz, art. 5 din Legea nr. 455/2001, contractul privind serviciile financiare încheiat la distanţă în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 constitutie titlu executoriu în lipsa semnăturii olografe sau a semnăturii electronice extinse, cu excepţia situaţiei în care părţile impun semnătura drept condiţie de validitate a contractului.
Conform dispozițiilor menționate, contractul privind serviciile financiare încheiat la distanță devine titlu executoriu în anumite circumstanțe. Aceste circumstanțe sunt interpretate și aplicate în conformitate cu articolul 3 litera a), b), e) și f) și articolul 8 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2004, raportate la articolul 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 sau, după caz, articolul 52 alineatul (1) din Legea nr. 93/2009, articolul 632 alineatul (2) și articolul 272 din Codul de procedură civilă sau, după caz, articolul 5 din Legea nr. 455/2001.
Practic, contractul încheiat la distanță poate constitui un titlu executoriu în lipsa semnăturii olografe sau a semnăturii electronice extinse, cu excepția cazului în care părțile impun semnătura ca o condiție de validitate a contractului. Aceasta înseamnă că, în anumite situații, contractul poate fi executat forțat în instanță fără a fi nevoie de o semnătură fizică sau electronică extinsă, cu condiția ca aceste cerințe să nu fie impuse de părți ca o condiție obligatorie pentru validitatea contractului.
II. Temeiul juridic al recursului în interesul legii
Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede că pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
III . Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Obiectul recursului în interesul legii
Sesizarea a fost făcută de către Colegiul de conducere al Curții de Apel București, însoțită de jurisprudență relevantă care demonstrează practica neunitară.
Recursul în interesul legii vizează o problemă de drept referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale care reglementează contractele privind serviciile financiare încheiate la distanță. În mod specific, se examinează dacă un contract încheiat la distanță pentru servicii financiare poate constitui un titlu executoriu în absența semnăturii olografe sau a semnăturii electronice extinse a debitorului, cu condiția ca acesta să fie dovedit prin contractul semnat de creditor, extrasul de cont sau alte dovezi similare care să ateste virarea sau ridicarea sumei de către debitor, împreună cu confirmarea prin e-mail sau SMS a acceptării ofertei de creditare din partea debitorului și a creditorului.
IV . Cadrul normativ
Se menționează următoarele norme de drept care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție:
a) Ordonanța Guvernului nr. 85/2004 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță privind serviciile financiare, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
b) Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007;
c) Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, cu modificările și completările ulterioare; d) Codul de procedură civilă; e) Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată.
Se menționează, de asemenea, reglementările internaționale incidente și reglementările Uniunii Europene care sunt relevante pentru caz, precum și alte reglementări interne.
V . Orientările jurisprudențiale divergente
Se indică existența unor orientări jurisprudențiale divergente cu privire la caracterul de titlu executoriu al contractelor încheiate la distanță pentru servicii financiare în situațiile în care semnătura olografă sau semnătura electronică extinsă a debitorului lipsește. Aceasta constituie problema de drept pentru care se solicită pronunțarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.
Într-o primă opinie, instanțele judecătorești au aprobat executarea silită a acestor contracte, considerând că acestea constituie titlu executoriu. Motivul în acest sens a fost că a fost considerat valid contractul în baza primirii mesajului de confirmare de către consumator și a faptului că acesta a efectuat plata convenită între părți. Instanțele au invocat art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2004, care reglementează contractele la distanță, și art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 sau art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, care recunosc contractele de credit încheiate de instituțiile financiare ca titluri executorii.
De asemenea s-a opinat că, în considerarea Ordonanţei Guvernului nr. 85/2004, legiuitorul nu a impus imperativ ca un contract de servicii financiare încheiat la distanţă prin mijloace online să fie încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată.
Într-o altă opinie, instanțele judecătorești au respins cererea de executare silită a acestor contracte, argumentând că acestea nu constituie titluri executorii din moment ce nu conțin semnătura olografă sau semnătura electronică extinsă a debitorului. S-a susținut că lipsa semnăturii de pe înscris refuză recunoașterea acestuia ca fiind un înscris sub semnătură privată, chiar și într-o procedură necontencioasă.
S-au luat în considerare deciziile Curții Constituționale din Decizia nr. 458/2009, conform căreia execuția silită trebuie privită nu doar din perspectiva creditorului, ci și din perspectiva debitorului. Dreptul la un proces echitabil al debitorului trebuie asigurat prin eliminarea posibilităților de abuz și a acțiunilor șicanatorii. Accesul la o instanță de judecată pentru contestarea actelor de executare care încalcă legea nu este întotdeauna suficient ca remediu pentru persoana împotriva căreia s-a inițiat executarea silită în mod ilegal. Pentru prevenirea abuzurilor din partea creditorului, este necesară o garanție procesuală pentru debitor, iar controlul judiciar al începerii executării silite reprezintă o garanție adecvată și eficientă a dreptului la un proces echitabil pentru toate părțile implicate în această procedură.
VI. Puncte de vedere
- Colegiul de conducere al Curții de Apel București
Preliminar, s-a menționat că prin Decizia nr. 7 din 22 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca inadmisibilă sesizarea Tribunalului București referitoare la interpretarea dispozițiilor legale privind necesitatea semnăturii olografe sau electronice pentru validitatea unui contract la distanță.
Colegiul de conducere al Curții de Apel București a analizat problema existenței unui titlu executoriu care, nefiind un înscris autentic, nu îndeplinește condițiile unui înscris sub semnătură privată.
Conform Codului de procedură civilă, titlurile executorii pot fi hotărârile executorii, înscrisurile autentice, titlurile executorii notariale și alte înscrisuri recunoscute de lege. Astfel, s-a concluzionat că un contract de furnizare de servicii de credit încheiat la distanță, care nu conține semnătura olografă sau semnătura electronică extinsă a debitorului, nu constituie un titlu executoriu, neîndeplinind condițiile unui înscris sub semnătură privată.
Având în vedere existența unei practici neunitare la nivelul instanțelor, s-a solicitat admiterea recursului în interesul legii pentru a asigura o interpretare și aplicare unitară a dispozițiilor legale relevante.
- Ministerul Public a susținut că, în contextul actual al legislației și tendințelor de evoluție în domeniu, contractele fără semnătură olografă sau semnătură electronică nu constituie titluri executorii.
În privința jurisprudenței, se menționează deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții de Justiție a Uniunii Europene.
VII Opiniile specialiștilor
- Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași – Facultatea de Drept consideră că un înscris care nu conține semnătura olografă sau semnătura electronică extinsă a părților nu poate fi considerat titlu executoriu. Semnătura reprezintă o condiție de regularitate externă, iar lipsa acesteia duce la invalidarea înscrisului. Prin urmare, un document nu poate fi considerat titlu executoriu dacă nu îndeplinește condițiile pentru a fi un înscris sub semnătură privată.
- Universitatea de Vest din Timișoara – Facultatea de Drept consideră că un contract privind serviciile financiare încheiat la distanță, care nu conține semnătura olografă sau semnătura electronică extinsă a debitorului, poate constitui titlu executoriu în conformitate cu cerințele legii speciale care îi conferă acest caracter, cum ar fi art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 sau art. 51 alin. (1) din Legea nr. 93/2009.
- Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca – Facultatea de Drept indică faptul că înscrisurile pe suport informatic/digital care atestă încheierea unui contract de servicii financiare la distanță între creditorul profesionist și consumator nu pot fi considerate titluri executorii în lipsa semnăturii olografe/semnăturii electronice extinse a consumatorului debitor. Absența acestora refuză recunoașterea înscrisului ca fiind sub semnătură, chiar și într-o procedură necontencioasă precum procedura încuviințării executării silite. De asemenea, este luată în considerare Decizia nr. 458/2009 a Curții Constituționale.
- În opinia profesorului universitar doctor Corneliu Bîrsan, solicitată de B.N.P. Paribas Personal Finance – S.A. – Sucursala București, se constată că prevederile legale incidente, cum ar fi art. 1.186 alin. (1) și 1.200 din Codul civil, art. 3 lit. a), b), e) și f) și art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2004, art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, art. 52 din Legea nr. 93/2009, art. 282 alin. (1), art. 284 alin. (1), art. 638 alin. (1) pct. 4 și art. 641 din Codul de procedură civilă și art. 25 alin. (1) și (2) din Regulamentul (UE) nr. 910/2014, conferă unui contract de credit bancar, materializat printr-un înscris, caracter executoriu, fără a impune condiția ca acesta să fie încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată.
Încheierea unui contract de credit fără semnătura olografă sau semnătura electronică avansată a debitorului nu afectează caracterul de titlu executoriu al contractului, în condițiile legii, atâta timp cât înscrisul folosit de creditor conține toate elementele necesare pentru validitatea contractului, inclusiv consimțământul părților.
VII Concluzii
Interpretarea legilor poate fi o sarcină complexă și dificilă, deoarece legea poate fi formulată într-un limbaj juridic specific și poate fi deschisă la interpretări diferite. În ciuda opiniei exprimate de magistrați calificați și consultanți reputați, este posibil ca diverse instanțe sau completuri judecătorești să ajungă la concluzii diferite în interpretarea legilor în anumite cazuri.
În cazul menționat, intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ) prin Decizia nr. 7 din 22 ianuarie 2018 a avut rolul de a clarifica problema interpretării dispozițiilor legale referitoare la necesitatea semnăturii olografe sau electronice în contractele la distanță. Prin această decizie, ICCJ a adus lumină asupra interpretării corecte a legii și a stabilit criterii clare cu privire la existența unui titlu executoriu.
Aceasta arată că instanțele superioare, cum ar fi ICCJ, pot juca un rol important în armonizarea practicii judiciare și în asigurarea unei interpretări și aplicări unitare a legilor. Cu toate acestea, este important să recunoaștem că interpretarea legilor rămâne un proces complex și subiectiv, care poate implica diferite perspective și opinii chiar și printre profesioniștii din domeniu.
Iacob- Constantin DRĂGAN
Avocat
Baroul București
Referințe:
https://www.iccj.ro/2019/10/14/decizia-nr-23-din-14-octombrie-2019/