1. Introducere

În cazul societăților cu răspundere limitată, este cunoscut faptul că obligațiile societății sunt suportate, în principiu, din patrimoniul acesteia. Cu alte cuvinte, datoriile firmei sunt plătite de societate, iar administratorul nu răspunde, în mod obișnuit, cu bunurile personale pentru acestea.

Acest principiu al separației patrimoniilor reprezintă unul dintre motivele pentru care forma juridică a SRL-ului este atât de utilizată în mediul de afaceri.

Totuși, această separație nu este absolută. În anumite situații prevăzute de lege, administratorul poate ajunge să răspundă personal pentru prejudiciile produse societății sau creditorilor.

2. Principiul separației patrimoniilor

Societatea este o persoană juridică distinctă de administratorii și asociații săi.

Aceasta înseamnă că:

• societatea răspunde pentru propriile obligații;
• creditorii urmăresc, în primul rând, patrimoniul societății;
• administratorul nu răspunde, în mod automat, pentru datoriile firmei.

Protecția oferită de acest principiu funcționează însă doar atât timp cât administratorul își exercită atribuțiile cu respectarea legii și a interesului societății.

3. Răspunderea civilă a administratorului

Administratorul are obligația de a conduce societatea cu prudență și diligență,  în interesul societății și cu respectarea dispozițiilor legale.

Dacă aceste obligații sunt încălcate, administratorul poate răspunde pentru prejudiciile produse societății.

Temeiul juridic se regăsește în principal în:

• art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990;
• dispozițiile privind mandatul din Codul civil.

În aceste situații, administratorul răspunde, în primul rând, față de societate, pentru prejudiciile cauzate prin exercitarea defectuoasă a mandatului său.

4.  Răspunderea pentru insolvență

Una dintre situațiile în care răspunderea administratorului apare frecvent este procedura insolvenței.

Potrivit art. 169 din Legea nr. 85/2014, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau chiar întregul pasiv al societății să fie suportat de persoanele care au contribuit la starea de insolvență.

Printre faptele prevăzute de lege se regăsesc, de exemplu:

• folosirea bunurilor societății în interes personal;
• continuarea activității societății în mod vădit păgubitor;
• ascunderea sau deturnarea activelor;
• ținerea unei contabilități fictive sau neconforme;
• efectuarea unor plăți preferențiale în dauna creditorilor.

Pentru angajarea răspunderii este necesar să se dovedească faptul că aceste fapte au contribuit la starea de insolvență a societății.

5. Răspunderea fiscală

În anumite situații, legislația fiscală permite atragerea răspunderii persoanelor care au contribuit, cu rea-credință, la neplata obligațiilor fiscale ale societății.

Cadrul legal este stabilit de Codul de procedură fiscală, care reglementează posibilitatea angajării răspunderii solidare pentru obligațiile fiscale neachitate.

Este important de subliniat că simpla existență a unor datorii fiscale nu atrage automat răspunderea administratorului. Pentru angajarea acesteia trebuie dovedite elementele prevăzute de lege, inclusiv existența unei fapte imputabile și a relei-credințe.

6. O modificare legislativă importantă: fideiusiunea la eșalonarea datoriilor fiscale

Legislația fiscală a introdus recent un mecanism care poate implica direct persoanele care controlează societatea.

Potrivit art. 193¹ din Codul de procedură fiscală, în anumite situații, pentru acordarea eșalonării la plată a obligațiilor fiscale, debitorul persoană juridică trebuie să prezinte un contract de fideiusiune încheiat în formă autentică.

Contractul se încheie, de regulă, cu beneficiarul real al societății, astfel cum acesta este definit de Legea nr. 129/2019 privind prevenirea și combaterea spălării banilor.

Beneficiarul real este persoana fizică ce deține sau controlează societatea.

În practică, în multe societăți administratorul este și beneficiar real, mai ales atunci când acesta este asociat majoritar sau persoana care controlează efectiv activitatea societății.

În aceste situații, administratorul poate ajunge să garanteze personal obligațiile fiscale ale societății pentru a obține eșalonarea la plată.

Contractul de fideiusiune constituie titlu executoriu, ceea ce înseamnă că, în cazul nerespectării obligațiilor fiscale, organul fiscal poate urmări direct bunurile fideiusorului.

7. Concluzie

Deși SRL-ul oferă, în principiu, protecția răspunderii limitate, există situații în care administratorul poate ajunge să răspundă personal pentru datoriile societății.

Răspunderea poate interveni în plan civil, fiscal sau în cadrul procedurii insolvenței, iar legislația recentă arată o tendință de responsabilizare sporită a persoanelor care controlează societățile. De asemenea, răspunderea poate  fi și penală în situația săvârșirii unor infracțiuni.

Din această perspectivă, exercitarea prudentă a atribuțiilor de administrator și documentarea corectă a deciziilor reprezintă cele mai eficiente mijloace de prevenire a riscurilor juridice.

Iacob Constantin Drăgan

Avocat

Baroul București