1. Introducere
Există o percepție larg răspândită, dar eronată, conform căreia stabilirea domiciliului sau rezidenței într‑un alt stat membru al UE, precum Italia, ar constitui un „scut” împotriva executării unei hotărâri pronunțate în România, inclusiv a unei hotărâri prin care se dispune atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului în procedura de insolvență. Realitatea juridică şi practică este însă contrară: rezidenţa în Italia nu împiedică stingerea obligaţiei, iar mecanismele europene fac posibilă executarea transfrontalieră a hotărârilor executorii.
2. Natura obligației stabilite prin atragerea răspunderii în insolvență
Hotărârile prin care se atrage răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014 au un caracter personal: vizează persoana fizică a administratorului şi generează o obligaţie bănească clară. După ce hotărârea rămâne definitivă, ea dobândeşte efect executoriu în România, astfel încât creditorii sau lichidatorii pot demara procedurile de executare pentru a recupera sumele stabilite de instanţă.[1] Locul de reședință al debitorului nu șterge, nu suspendă şi nu anulează această obligaţie.
3. Mecanismele UE de recunoaştere şi executare transfrontalieră
Uniunea Europeană a instituit instrumente exprese de circulaţie a hotărârilor judiciare între statele membre. Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 stabileşte reguli care permit, în condiţiile aplicabile, executarea unei hotărâri pronunţate într‑un stat membru direct în alt stat membru, fără a mai fi nevoie de o procedură naţională suplimentară de tip „exequatur”, folosindu‑se certificate standard (articolele relevante ale regulamentului prevăd mecanisme de certificare şi recunoaştere). [2]Consecinţa practică este clară: o hotărâre definitivă pronunţată în România poate fi pusă în executare în Italia pentru a urmări conturi bancare, venituri, bunuri mobile sau imobile aflate pe teritoriul italian, cu respectarea procedurilor prevăzute de regulamentele europene.
Regulamentul privind insolvabilitatea (UE 2015/848) oferă un cadru suplimentar specific situaţiilor de insolvenţă, incluzând norme pentru recunoaşterea deciziilor care „derivă direct” din procedura de insolvenţă şi facilitând cooperarea între practicienii şi autorităţile din statele membre în scopul acoperirii pasivului şi protejării creditorilor.[3] În practică, lichidatorii sau creditorii folosesc frecvent aceste instrumente pentru a recupera sume de la persoane aflate în alte state membre.
4. Ce se întâmplă dacă plata se limitează „doar la principal”?
Regula generală a imputaţiei plăţilor din dreptul român stabileşte ordinea aplicării unei plăţi: mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi penalităţilor şi, în final, asupra capitalului, dacă părțile nu convin altfel( Art . 150 alin. 2 Cod civil).
Practic, dacă o persoană plăteşte doar o sumă care ar acoperi «principalul», în lipsa unui acord expres cu creditorul (sau cu lichidatorul) privind faptul că plata se consideră făcută exclusiv pentru principal şi că se renunţă la accesorii, plata va fi imputată potrivit regulilor legale, iar accesoriile şi diferenţele pot rămâne datorate. În consecinţă, plata parţială nu asigură stingerea definitivă a obligaţiei, iar creditorul poate continua executarea pentru diferenţele rămase.
5. Când se poate închide definitiv situaţia?
Soluţiile care conduc la stingerea integrală a obligaţiei sunt exprese şi stricte: ori nu există accesorii datorate prin raportare la situaţia juridică concretă (caz rar şi cu implicaţii tehnice), ori între părţi există un acord expres, negociat şi probat în care creditorii au acceptat plata unui anumit cuantum (de exemplu numai principalul) şi renunţarea la accesorii. În lipsa unei astfel de înţelegeri formale, hotărârea rămâne „executorie” şi posibilă de pus în aplicare inclusiv în alte state membre ale UE.
6. Observaţii practice şi concluzie
Instanţele române şi doctrina au subliniat că atragerea răspunderii patrimoniale în insolvenţă subzistă doar dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate, culpa), însă odată pronunţată o hotărâre definitivă, mecanismele de cooperare judiciară europeană permit urmărirea activelor şi veniturilor respective în străinătate, inclusiv în Italia[4]. Prin urmare, rezidenţa în Italia nu exonerează de plata unei obligaţii personale stabilite de o instanţă română şi nu blochează în mod automat executarea transfrontalieră.
Iacob Constantin DRAGAN
Avocat
Baroul Bucuresti
[1] Corina Maria Rațiu, articol disponibil aici
[2] Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (reformare), disponibil aici
[3]Sinteza privind: Regulamentul (UE) 2015/848 privind procedurile de insolvență, disponibil aici