Contractul de muncă, în sistemul juridic italian, este un acord încheiat între un angajator și un lucrător în scopul de a crea o relație de muncă subordonată. Angajatorul poate fi o persoană fizică, o persoană juridică sau o entitate cu personalitate juridică, în timp ce lucrătorul trebuie să fie neapărat o persoană fizică.
Contractul de muncă prevede ca angajatorul să plătească lucrătorului o remunerație în schimbul prestării de muncă subordonată furnizate de acesta din urmă. Remunerația poate fi stabilită în funcție de timpul lucrat (remunerație la timp) sau în funcție de munca efectuată (remunerație la producție). De asemenea, angajatorul este obligat să plătească o cotă parte din contribuțiile de asigurări sociale în numele lucrătorului.
În sistemul juridic italian, contractul de muncă subordonată poate fi pe perioadă nedeterminată sau pe perioadă determinată. În primul caz, contractul nu are o dată de expirare specifică și este valabil până când este reziliat de părți sau în urma altor cauze prevăzute de lege. În al doilea caz, contractul are o durată prestabilită și se încheie automat la expirarea termenului stabilit.
În ultimii ani, au fost introduse diverse reforme și inovații referitoare la contractul de muncă în Italia. De exemplu, legea din 1962 a prevăzut prezumția de durată nedeterminată a contractelor de muncă, permitând încheierea contractelor pe perioadă determinată doar în anumite circumstanțe. Ulterior, în 2003, a fost introdusă legea Biagi, care a adus modificări suplimentare în cadrul normativ al contractelor de muncă.
Reforma muncii Fornero din 2012 și adoptarea Jobs Act între 2014 și 2015 au adus modificări importante în sistemul contractelor de muncă, cu scopul de a favoriza flexibilitatea și crearea de noi locuri de muncă. În special, a fost introdus contractul pe perioadă nedeterminată cu protecții crescute, reglementat de decretul legislativ nr. 23/2015.
Contractul de muncă trebuie încheiat pe baza consensului părților și poate conține clauze care indică motive justificate de reziliere, în plus față de cele prevăzute de negocierile colective. De asemenea, contractul de muncă poate impune obligația de loialitate din partea lucrătorului față de angajator, limitând exercitarea de activități concurente în timpul și după încetarea raportului de muncă.
În sistemul juridic italian, există și alte tipuri de contracte de muncă, cum ar fi contractul de muncă autonomă și contractul de colaborare coordonată și continuă, care implică alte forme de relații de muncă în afara celei de subordonare. Aceste contracte sunt reglementate de norme specifice și pot implica diferite obligații și drepturi pentru părți.
Constantin DRĂGAN
Avocat
Baroul București