Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială internațională

Această lucrare are la bază legislația în vigoare până în anul 2009.

CAPITOLUL I  

PRECIZĂRI PREALABILE PRIVIND  CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE COMERCIALĂ INTERNAŢIONALĂ

SUBCAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE. SFERA DE APLICABILITATE A CONVENŢIEI DE LA VIENA

Diversitatea şi complexitatea operaţiilor pe care le implică afacerile internaţionale, precum şi căutarea permanenţă de noi forme şi tehnici juridice tot mai eficiente  se traduce printr-o diversitate de tipuri de contracte de comerţ internaţional, care au ca scop, în principal, libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor.  

În activitatea de comerţ internaţional, contractul de vânzare-cumpărare reprezintă principalul instrument juridic  şi are drept scop înlesnirea  schimbului de mărfuri, prezentându-se sub diverse forme în raport de felul cum sunt dozate  obligaţiile  pe care părţile contractante şi le asumă.  Luând în considerare importanţa  acestui contract pentru economia mondială,   statele lumii au conchis că este imperios necesară adoptarea unor forme unitare de reglementare a cadrului privind desfăşurarea operaţiunilor de comerţ, scop în care au adoptat o serie de acte normative.  

În materia vânzării internaţionale, unul din  documentele de o importanţă majoră este reprezentat de Convenţia Naţiunilor Unite asupra Contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, elaborată sub auspiciile UNCITRAL şi  adoptată la Viena, la 11 aprilie 1980 [2]. Convenţia a intrat în vigoare pe plan internaţional, la 1 ianuarie 1988, în prezent numărul statelor parte la Convenţie fiind de  peste 50 şi are aplicabilitate în ceea ce priveşte formarea  contractului numai propunerilor de a contracta intervenite după intrarea sa în vigoare faţă de statele contractante, iar  în ceea ce priveşte partea privitoare la executare, numai contractelor încheiate după intrarea sa în vigoare faţă de statele contractante, conform prevederilor art. 100, respectându-se principiul neretroactivităţii aplicării Convenţiei.  

Cu privire la domeniul de aplicare personal al Convenţiei deosebim următoarele criterii:  

a) „ Convenţia  se aplică numai părţilor care îşi au sediul în state diferite iar aceste state sunt state contractante” ( art. 1, alin. 1, enunţul).

Statele contractante sunt statele care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la Convenţie.  

Caracterul supletiv al normelor Convenţiei lasă  posibilitatea ca  părţile unui contract de vânzare-cumpărare internaţională  de mărfuri, cu  sediul în state parte la Convenţie, să instituie ca lege a contractului (lex contractus) legea unui stat care nu este parte la Convenţie, de cele mai multe ori datorită legăturilor strânse pe care contractul îl are cu sistemul de drept din acel stat.[3]   

 b) „ Când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant” (Art 1, alin.1 lit b).  

Acest text lărgeşte sfera de incidenţă a Convenţiei aceasta având aplicabilitate şi atunci când, deşi nici una sau numai una dintre părţi îşi are sediul pe teritoriul unui stat contractant, norma de drept internaţional privat a ţării forului trimite la sistemul de drept al unui asemenea stat.   Pe acest considerent, în cazul în care dreptul român este  „lex causae”, este posibilă aplicarea art.1 alin.1, lit b, urmare a principiului autonomiei de voinţa a părţilor, iar în lipsă  contractul este supus legii statului cu care prezinta legaturile cele mai stranse( art 73 si 77 din Legea nr. 105/2002)[4].Convenţia precizează în art. 2 categoriile de contracte la care nu se aplică:  

 a ) „  de mărfuri cumpărate pentru folosinţă personală, familială sau casnică, în afară de cazul în care vinzatorul, în orice moment înainte de încheiere sau cu ocazia încheierii contractului, n-a ştiut sau nu s-a considerat că ştie că aceste mărfuri erau cumpărate pentru o astfel de folosinţă”;

 b)” la licitaţii”;

c) „de sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de către autorităţile judiciar” ; 

d)” de valori mobiliare, efecte de comerţ şi monede”;  

e) „de nave, vapoare, aeroglisoare şi aeronave”;

f) „de electricitate”;

Convenţia se aplică “contractelor de furnizare de mărfuri ce urmează a fi fabricate sau produse”.( art. 3 alin.1)

Prin excepţie de la prevederile alineatului precedent, Convenţia nu se aplică contractelor în care partea care comandă, beneficiarul, furnizează o parte esenţială din elementele materiale necesare fabricării sau producerii, cum sunt contractele de lohn, cu aplicabilitate practică în România preponderent în industria prelucrătoare de confecţii textile şi încălţăminte. Convenţia  are în vedere  bunurile viitoare, adică acele bunuri care urmează a fi produse, fabricate de către vânzător  la cererea cumpărătorului, pe baza regulii cererii şi ofertei. 

 Conform tezei a II-a a aceluiaşi articol, Convenţia nu priveşte:  

 a) „ validitatea contractului, nici a vreuneia din clauzele sale şi, cu atât mai puţin, cea a uzantelor  ;

 b) efectele pe care contractul poate să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor vândute.”  

 Raţiunea pentru care Convenţia nu cuprinde elementele de mai sus este aceea de a da  posibilitatea  părţilor de a aplica principiul libertăţii de voinţă.  

 Pe lângă acestea, Convenţia nu reglementează nici aspectele legate de: responsabilitatea vânzătorului pentru moartea sau leziunea provocate de mărfuri( art. 5), posibilitatea unei părţi de a cere executarea în natură în baza Convenţiei în anumite condiţii speciale( art 28).   

SUBCAPITOLUL II

Clasificarea acestor contracte are în vedere în esenţă obiectul acestora, marfa, bunurile materiale care fac obiectul tranzacţiei comerciale dintre părţi.  

TIPURI DE CONTRACTE DE VÂNZARE-CUMPĂRARE INTERNAŢIONALĂ.  UZANŢELE INCOTERMS 2000.

 În literatura de specialitate[5] , s-a optat  pentru o primă clasificare în :  contractul de vânzare-cumpărare de bunuri fungibile şi contractul de vânzare-cumpărare de bunuri nefungibile . 

 În funcţie de întinderea obligaţiilor părţilor din contract distingem între mai multe feluri de contracte  văzute prin prisma regulilor INCOTERMS.[6]   

 Clauzele „ Incoterms „ pe care părţile le pot insera în contract sunt:   

– În funcţie de criteriul momentului livrării : 

ExW-Ex-Works/ Franco Fabrica(… locul convenit)  conform căruia locul livrării este la sediul vânzătorului. Aceşti termeni au un caracter facultativ şi în funcţie de opţiunea părţilor pentru una sau alta din condiţii distingem între mai multe feluride contracte de vânzare, cu obligaţii specifice fiecăruia;

FCA- Free Carrier/Franco Transportator(…locul convenit);FAS-Free Alongside Ship/Franco de-a lungul vasului(…port de încărcare convenit);FOB-Free On Board/Franco labord, liberă la bord (…port de încărcare convenit). Potrivit acestor termeni livrarea se consideră efectuată în momentul în care vânzătorul predă marfa transportatorului desemnat de cumpărător, transportul fiind plătit de cumpărător.

CFR- Cost&Freight/Cost şi navlu( port de destinaţie convenit) ;CIF– Cost, Insurance & Freight/Cost asigurare şi navlu( port de destinaţie convenit );CPT- Carriage paid To” Transport plătit până la ( locul de destinaţie convenit).             Conform acestor termeni, livrarea se consideră efectuată în momentul în care marfa se predă cărăuşului, dar vânzătorul este cel care plăteşte transportul, iar la CIF şi CIP fără a-şi asuma riscul de pierdere sau deteriorare a mărfii şi fără să suporte costurile suplimentare după momentul livrării.

DAF-Delivered at Frontier/Livrat la frontieră (… locul convenit); DES- Delivered Ex Ship/Livrat pe navă( …port de destinaţie convenit);DEQ-Delivered ex Quay/Livrat la chei ( …port de destinaţie convenit) ; DDU- Delivered Duty Unpaid/Livrat taxe vamale neplătite ( …locul de destinaţie convenit); DDP- Delivered Duty Paid/Livrat taxe vamale plătite (…locul de destinaţie convenit) . Potrivit acestora predarea mărfii se face la frontieră sau în ţara de destinaţie, iar vânzătorul trebuie să suporte riscurile şi costurile legate de aducerea mărfii în acel loc.  

–După criteriul modalităţii de transport  

Termeni care pot fi folosiţi pentru orice modalitate de transport: EXW, FCA, CPT, CIP, DAF, DDU, DDP.  Termeni care pot fi utilizaţi numai în transporturile maritime şi apele interioare: FAS, FOB, CFR, CIF, DES şi DEQ.  S-a considerat de către unii autori,  că în practică a rezultat o utilizare mai largă a clauzei CIF pentru export şi a clauzei FOB pentru import, această fiind denumită „ regula de aur a comerţului”. [7]  

Alegerea uneia sau alteia dintre regulile  Incoterms ţine de alegerea pe care părţile contractuale înţeleg sa o aibă, impărţindu-si astfel obligaţiile. Astfel, în cazul regulilor EXW, FAS, cumpărătorul are mai multe obligaţii, iar în cazul regulilor DEQ, DDP are mai puţine.

În  literatura de specialitate, opinia autorilor[8] este în sensul că atunci cand piaţa este mai favorabilă vânzătorului, acesta va fi în situaţia de a accepta o clauză mai oneroasă pentru el, în caz contrar, vânzătorul va trebui să suporte mai multe obligaţii.

CAPITOLUL II

OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI

Vânzătorul se  obligă, în condiţiile prevăzute de contract şi de Convenţia de la Viena, să predea mărfurile , să transmită dreptul de proprietate şi să remită documentele referitoare la marfă. 

Caracterul supletiv al clauzelor Convenţiei  acordă prioritate voinţei părţilor prevăzute în contract, astfel încât, în  caz de conflict contractul primează.  În sarcina vânzătorului sunt reţinute de către Convenţie şi alte obligaţii, fără că acestea să fie enumerate: obligaţia de conformitate a mărfurilor, obligaţia de a preda mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ şi cea de conservare a mărfurilor.

SUBCAPITOLUL I

TRANSMITEREA DREPTULUI DE PROPRIETATE. DREPT COMPARAT

Convenţia de la Viena  se referă   indirect la  transmiterea dreptului de proprietate, nereglementand acest aspect, astfel încât  transmiterea proprietăţii  rezultă tacit din obligaţia de predare a mărfurilor libere de orice sarcini sau pretenţie a unui terţ( art. 41). Ea reglementează, în schimb, transferul riscurilor,  care, însă, nu este legat de transmiterea proprietăţii.

Principiul conexiunii transferului riscurilor cu momentul predării mărfii derogă de la regula dominantă în sistemele de drept romaniste ,  existent şi în dreptul nostru, conform căreia vânzarea are un efect translativ de proprietate şi  proprietatea este transmisă de la vânzător la cumpărător din momentul încheierii contractului dacă se are în vedere un lucru cert.

 În dreptul nostru, în literatura de specialitate opinia autorilor  este în sensul că  transmiterea dreptului de proprietate reprezintă „un efect firesc al contractului de vânzare-cumpărare, ce se  produce din momentul  realizării acordului de voinţă, cu excepţia cazului când transferul proprietăţii se va face în momentul individualizării bunului vândut, la împlinirea unui termen, la îndeplinirea unei conditii”. [9] Tot astfel, alţi autori opinaza în sensul că părţile „au grijă  să precizeze ele însele, prin contractul pe care îl încheie, momentul transmiterii proprietăţii în  raport cu specificul contractului încheiat”,[10] în lipsa acestuia fiind aplicabilă  lex causae. Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător este guvernată de regulile Codului civil şi regulile specifice Codului comercial. Riscurile se transmit odată cu dreptul de proprietate, iar în cazul pierii fortuite a bunului înainte de predare, riscul va fi suportat de cumpărător, în virtutea principiului  res perit domino.  

 Art. 1295 din Codul civil dispune: „ Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul nu se va fi numărat”.„  Se constată regula transmiterii de drept a proprietăţii din momentul  în care a operat consimţământul părţilor ( solo consensu), aceeaşi soluţie fiind  prevăzută şi de alte legislaţii, precum cea franceză ( art. 971 şi art 1138 Cod civil francez) . 

 Urmare a transmiterii de drept a proprietăţii, conchidem că nu există o obligaţie a vânzătorului de a transfera dreptul de proprietate.  

Codul civil german( BGB) precizează în paragraful 433 faptul că vânzătorul este obligat să procure cumpărătorului proprietatea asupra lucrului( contractul nefiind translativ de proprietate ci având caracter obligaţional).   

În dreptul eleveţian, potrivit art. 184 al Codului obligaţiilor, vânzătorul se obligă să-i transfere cumpărătorului proprietatea asupra lucrului şi să îl garanteze.  

 Dreptul italian a preluat teoria consensualismului specifică dreptului francez, dreptul real transmiţându-se prin simplul acord de voinţă a părţilor. [11]  

Codul comercial român reglementează transmiterea dreptului de proprietate în anumite situaţii speciale, cu referire strictă la bunurile de gen şi  distinge astfel între situaţia în care bunurile  determinate generic circulă pe o piaţă sau alta prin intermediul cărăuşului  şi situaţia în care bunurile de gen aparţin vânzătorului ori sunt procurate de acesta( art. 62 C.com).

În primul caz, ca regulă generală, transmiterea dreptului de proprietate operează la predarea mărfii către cărăuş, când are loc individualizarea bunurilor. Cazul bunurilor de gen procurate de vânzător sau aparţinând acestuia  a creat  controverse în doctrină.

S-a considerat de către unii autori că textul de lege are în vedere situaţia expedierii  mărfurilor determinate generic ori a împiedicării sosirii acestora de la vânzător la cumpărător.  Conform acestor opinii , atâta timp cât,  potrivit legii, vânzătorul rămâne obligat să transfere proprietatea la un anumit termen, înseamnă că art. 62 C.Comercial consacră o abatere de la principiul potrivit căruia „ individualizarea bunurilor cu ocazia predării mărfii către cărăuş operează transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător.[12]”  

Articolul în speţă, face referire la  lucruri de gen, în consecinţă, dacă lucrul piere, vânzătorul nu este exonerat de executarea contractului decât în caz de forţă majoră, întrucât „ genera non pereunt”.  

S-a considerat că articolul 62 C.com, se aplică numai atunci când este vorba despre un „ genus limitatus”, gen nelimitat, nu şi când avem un „ genus imitatum”, gen limitat.

 Este un „  genus limitatum” când se vând ţesături din fabrica vânzătorului.[13] 

În art 63 , Codul comercial se referă la transmiterea dreptului de proprietatea şi a riscurilor în cazul mărfurilor care se transporta pe apă. Conform textului de lege, se are în vedere  condiţia sosirii vasului în bună stare la destinaţie, aceasta reprezentând o condiţie suspensivă , cu consecinţe asupra transmiterii dreptului de proprietate sub această condiţie.

Acest  lucru înseamnă că, dacă bunurile pier fortuit în cursul transportului, înainte de îndeplinirea condiţiei( pendente conditionae) riscul îl suportă  vânzătorul( art. 1318 Cod civil) .[14]

SUBCAPITOLUL II

OBLIGAŢIA DE PREDARE A MĂRFURILOR  ŞI   DE  REMITERE A DOCUMENTELOR

Secţiunea 1.   Cadrul conceptual al  obligaţiei de predare

Obligaţia de predare reprezintă principala obligaţie a vânzătorului şi constă în „ obligaţia vânzătorului de a pune la dispoziţia cumpărătorului bunul vândut, în aşa fel încât cumpărătorul să între în detenţia bunului”.[15]  În dreptul nostru, obiectul obligaţiei îl constituie lucrul vândut, iar obligaţia de a preda lucrul cuprinde şi accesoriile şi tot ceea ce ţine de funcţionarea normală a acestuia, conform  art.1325 C.civ.   

 În legătură cu aceasta, Convenţia de la Viena reglementează trei aspecte: locul predării, anumite obligaţii ale vânzătorului adiacente predării şi momentul predării mărfurilor. 

 Secţiunea 2.  Locul predării mărfurilor  

Locul predării mărfurilor este reglementat în art. 31. Conform acestuia sunt” patru locuri în care predarea se consideră îndeplinită, care sunt  aplicate alternativ, în scară”.[16]  

Potrivit art. 31, obligaţia constă în :  

a) „  când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor – în remiterea mărfurilor primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului”;   

În condiţiile inserării de către părţi în contract a unei clauze  Incoterms, atunci locul prevăzut este cel ce rezultă din clauza respectivă,  chiar dacă ar utiliza ulterior un mijloc de transport.   Condiţia nu este îndeplinită când cumpărătorul trebuie să se prezinte la ridicarea mărfii.  

Textul de lege are în vedere şi situaţia în care există mai mulţi transportatori succesivi, întrucât în teza a doua a articolului se referă la primul transportator.  Condiţia este îndeplinită prin predarea mărfii primului transportator, cu condiţia ca marfa să aibă destinatar cumpărătorul.   

Locul predării mărfurilor are o importanţă deosebită sub aspectul transmiterii riscurilor.  

 b) „când  în cazurile nevizate de precedentul alineat, contractul se referă la un bun individual determinat sau la un bun determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs şi când, în momentul încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găseau sau trebuiau fabricate ori produse într-un loc special – în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în acel loc”;

Articolul vizează îndeplinirea următoarelor  condiţii:  

 1. „ să  nu fie  de cazurile vizate de alineatul precedent”,  deci are aplicabilitate pentru situaţia când  nu implică  transportul mărfurilor.  

 2. ambele părţi să   fi ştiut , în   momentul încheierii contractului,  că mărfurile se găseau,  trebuiau fabricate ori produse într-un loc special.”   

  În ipoteza în care e ambele condiţii sunt  îndeplinite, atunci locul predării este acel „ loc special”

 c) „ în celelalte cazuri – în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în locul în care vînzătorul avea sediul său la momentul încheierii contractului”, situaţie incidentă  în ultima instanţă.

Secţiunea 3. Obligaţii accesorii predării   

 În cazul în care vânzarea implică transportul mărfurilor vânzătorul are o serie de obligaţii accesorii, prevăzute în art. 32 din Convenţie, astfel:  

 1. „ Dacă, în conformitate cu contractul sau prezenta convenţie, vânzatorul remite mărfurile unui transportator şi dacă mărfurile nu sînt clar identificate potrivit contractului, prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri, prin documentele de transport sau prin orice alte mijloace, vânzatorul trebuie să trimită cumpărătorului un aviz de expediţie care specifică marfurile.”  

 Aşadar, vânzătorul va emite un aviz de expediţie în care va individualiza marfa, o atare obligaţie fiind esenţială având în vedere că până la individualizare riscurile nu se transmit( art 67 alin. 2).

  2. „ Dacă vânzătorul este ţinut să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să încheie contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat pînă la locul prevăzut, cu mijloacele de transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport”.  Din  această prevedere, rezultă per a contrario, că,  în situaţia în care vânzătorul nu se obligă faţă de cumpărător prin contract să asigure transportul, atunci această obligaţie este în sarcina  cumpărătorului. Vânzătorul, rămâne obligat în continuare la întocmirea documentelor necesare expedierii mărfii, el fiind răspunzător pentru deficienţe în întocmirea scrisorii de trăsură, de exemplu,  conform normelor CMR.  

Codul nostru civil, cuprinde în art. 1324, ca obligaţie accesorie predării, aceea de a conserva lucrul până la predare, obligaţie în sarcina vânzătorului, justificată de faptul că lucrul trebuie predat în starea în care se află, în momentul încheierii contractului.      

   3. „ Dacă vânzatorul nu este ţinut să subscrie el însuşi o asigurare pe timpul transportului, el trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea acestuia, toate informaţiile de care dispune şi care-i sînt necesare încheierii acestei asigurări”.   Şi în această ipoteză, Convenţia face aplicarea principiului cooperării părţilor .  Nerespectarea clauzelor de către vânzător angajează răspunderea sub forma daunelor-interese, dacă s-au produs prejudicii cumpărătorului. 

 Secţiunea 4. Momentul predării mărfurilor    

În principiu, marfa trebuie predată la termenul convenit de părţi. Părţile pot stabili o dată  fermă sau un interval. În cazul în care termenul este considerat esenţial, marfa nu mai poate fi predată după termen, nerespectarea termenului esenţial ducând la rezoluţiunea contractului cu daune interese.   Termenul poate fi considerat esenţial de către părţi în virtutea calităţilor mărfii  sau destinaţiei acesteia. În orice caz, caracterul esenţial trebuie să rezulte din contract, părţile având obligaţia de a îi  acorda acest caracter.  

 Art.33 al Convenţiei prevede trei momente, primele două alternative iar al treilea alternativ la primele, astfel:  

 a) „ dacă o dată este fixată prin contract sau determinabilă prin referire la contract, la această dată”;    Dacă termenul este o data fermă, marfa nu poate fi predata înainte de termen fără acordul cumpărătorului.  

 b) dacă o perioadă de timp este fixată prin contract sau determinabilă prin referire la contract, în orice moment în cursul acestei perioade, în afară de cazul în care din împrejurări nu rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului;”

Alegerea momentului predării mărfii se face  acest interval.

c)  „în toate celelalte cazuri, într-un termen rezonabil calculat de la încheierea contractului”.

Dacă nu s-a prevăzut un termen, marfa trebuie predată imediat conform naturii mărfii şi obiceiului practicat pe piaţa vânzătorului.  În practică, părţile convin căreia dintre ele îi revine dreptul de a fixa data exactă a livrării în cadrul perioadei stabilite, prevederile Convenţiei aplicându-se numai în lipsa unei asemenea clauze în contract.           

Secţiunea 5. Obligaţia de remitere a documentelor mărfii  

Art. 34, teza I din Convenţie reglementează în sarcina vânzătorului obligaţia de remitere a documentelor referitoare la marfă, fără însă a enumera tipurile de documente.

Documentele se remit cumpărătorului la momentul, în locul şi în forma prevăzute de contract, iar în lipsă de prevedere contractuală într-o formă care să permită cumpărătorului de a intra în posesia lor şi de a-şi exercita drepturile asupra acestora.  

Potrivit uzanţelor, documentele se referă:  la titlul vânzătorului, facturile comerciale, certificatele de origine, certificate de calitate şi conformitate, documentele vamale, licenţele de import-export, scrisoare de transport, certificate pentru mărfuri perisabile, după caz.

SUBCAPITOLUL III

OBLIGAŢIA DE CONFORMITATE A MĂRFURILOR

Secţiunea 1. Descrierea  obligaţiei 

 Art. 35 din Convenţie prevede că vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate, calitate şi tip, corespund celor prevăzute în contract şi al căror ambalaj sau condiţionare corespunde celui prevăzut în contract ( alin.1). Se instituie în sarcina acestuia o obligaţie esenţială.   Convenţia consacră  conceptul   generic de obligaţie de  conformitate a mărfurilor, rezultând astfel o unificare a diferitelor  obligaţii de garanţie prevăzute de sistemele de drept naţionale.  În practică, în funcţie de fiecare tip de produs în parte, calitatea acestora se va determina în funcţie de anumiţi parametri.  

În dreptul român, dacă ne raportăm la calitate, această obligaţie o include pe cea de garanţie pentru vicii.  Referitor la acest aspect, Convenţia nu distinge între viciile aparente şi viciile ascunse. 

Obiectul obligaţiei de conformitate îl constituie, în primul rând, cantitatea, calitatea, inclusiv tipul mărfii, iar Convenţia a extins obiectul obligaţiei şi asupra ambalajului. Ambalajul joacă un rol esenţial în păstrarea integrităţii mărfii pe parcursul transportului şi depozitării. Practica comercială internaţională a consacrat pentru anumite tipuri de ambalaj unele denumiri convenţionale, care cu timpul au devenit uzanţe internaţionale.(SWP, CP, MP, FP, RC, SPP, SCP etc.)  

Obligaţia de conformitate „ nu  se referă la ipoteza în care diferenţele faţă de prevederile contractului sunt atât de mari încât se poate consideră că vânzătorul a livrat o altă marfă decât cea comandată”. În acest caz însăşi obligaţia de predare nu este indeplinită”.[17]   

În acest sens, într-o speţă, reclamanta a livrat o cantitate de grâu pârâtei, iar aceasta din urmă nu a contestat viciile ascunse ci calitatea mărfii. În speţă, pârâta nu a dobândit lucrul afectat de vicii ( grâu de panificaţie ) ci alt lucru( grâu de consum), astfel că trebuie deosebite viciile ascunse de nerespectarea calităţii lucrului, întrucât în cazul viciilor ascunse cumpărătorul a primit lucrul pe care l-a voit, dar acesta este afectat de vicii, pe când în cazul nerespectarii calităţii, vânzătorul predă un alt obiect. [18]  

Secţiunea 2. Criterii pentru îndeplinirea obligaţiei

 1.  Contractul- Criteriu principal  

Prevederile contractuale reprezentând legea părţilor, reprezintă criteriul primordial faţă de care se apreciază îndeplinirea de către vânzător a obligaţiei de conformitate.  

Cât priveşte  cantitatea, Convenţia apreciază ca fiind o încălcare a obligaţiei de conformitate numai dacă vânzătorul livrează o cantitate inferioară. Atunci când livrează o cantitate superioară celei prevăzută în contract, sunt aplicabile disp.art. 52 alin. 2.  

 2. Criterii subsidiare   

Articolul 35 alin. 2 prevede că „ în afară de cazul în care părţile au convenit altfel, mărfurile nu sunt conforme cu contractul decât dacă”: 

a) „ sunt adecvate întrebuinţărilor la care servesc, în mod obişnuit, mărfuri de acelaşi tip” ;   

Acest text de lege se referă la calitatea şi tipul mărfii,  în această situaţie, mărfurile care satisfac aşteptările rezonabile ale cumpărătorilor sunt mărfuri de acelaşi tip, adică cele care sunt adecvate unei întrebuinţări normale de către însuşi cumpărătorul sau care pot fi revândute în condiţii obişnuite, fără cheltuieli exagerate din partea celui care le revinde. 

 b) „ sunt adecvate oricărei întrebuinţări speciale care a fost adusă, expres sau tacit, la cunoştinţa vânzătorului, de către cumpărător, în momentul inceheierii contractului, în afară de cazul în care rezultă din împrejurări că cumpărătorul le-a lăsat la competenţa ori aprecierea vânzătorului sau că era rezonabil din partea lui să o facă”;  

 Şi acest text de lege are în vedere calitatea şi tipul mărfii,  textul impunând  condiţia că întrebuinţarea specială să fie cunoscută de vânzător, în momentul încheierii contractului .  Raţiunea pentru care vânzătorul trebuie să cunoască întrebuinţarea specială la acest moment este aceea de a  putea insera clauzele necesare în contract în vederea perfectării acordului de voinţă. 

 În ceea ce priveşte teza a doua a articolului, considerăm că sunt incidente acele situaţii în care cumpărătorul este un neprofesionist şi se bizuie pe competenţa profesională a vânzătorului.

 c) „ posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau model”;   

În acest text, Convenţia are în vedere numai calitatea mărfii. Există în practică anumite tipuri de contracte care se negociază pe baza unui eşantion sau model pe care vânzătorul l-a prezentat cumpărătorului iar mărfurile livrate trebuie să aibe aceleaşi calităţi că cele ale eşantionului sau modelului, în caz contrar bunul find necorespunzător.  

Dacă în cazul bunurilor fungibile este suficientă înlocuirea bunului cu altul de acelaşi tip, în cazul bunurilor nefungibile, este necesară respectarea eşantionului a modelului atunci când părţile au avut în vedere o astfel de situaţie.  

 d) „ sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip sau, în lipsa unui mod obişnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja”.  

Se au în vedere uzanţele din ramura respectivă de activitate comercială internaţională. 

Convenţia reglementează condiţiile referitoare la  ambalaj, raţiunea reglementării constând în aceea de a obliga vânzătorul la protejarea, conservarea mărfii până la destinaţie, însă, în practică, există situaţii în care, deşi vânzătorul şi-a respectat această obligaţie, marfa a ajuns la destinaţie cu defecţiuni datorate ambalajului. Sunt situaţii în care ambalajul, deşi corespunzător, a suferit deteriorări la manipulare şi transport, cu consecinţe asupra mărfii, fapt ce impune o analiză a cauzelor şi împrejurărilor ce au condus la această situaţie şi antrenarea răspunderii părţii în culpă,care poate fi atât vânzătorul cât şi un terţ( expediţionarul, transportatorul, alte persoane) .

Astfel, în cazul transportului mărfii pe palete, părţile îşi asumă răspunderea pentru starea calitativă a paletelor. În fapt, răspunderea poate să revină, după caz, fie expeditorului mărfii, fie destinatarului, fie ambelor părţi, în comun, în funcţie de cauzele care au provocat degradarea paletelor. [19]  

În practică, prin contract, părţile prevăd în mod expres pentru fiecare tip de marfă modalitatea de ambalare. Pe ambalaj se va efectua un marcaj inscripţionându-se: destinatarul mărfii, adresa, portul de expediţie, contractul.   

 3. Cazuri de exonerare a responsabilităţii vânzătorului privind  încălcarea obligaţiilor de conformitate   

Art. 35 din Convenţie prevede ca „ vânzătorul nu este răspunzător, în sensul alineatelor a)-d) ale paragrafului precedent, de o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu o putea ignora la momentul încheierii contractului”.  

Convenţia a făcut aplicarea principiului „ nemo auditur propriam turpitudinem allegans”, conform căruia nimănui nu-i poate fi îngăduit să tragă foloase, invocând propria sa vină.

Potrivit uzanţelor, cumpărătorul este îndreptăţit să se aştepte ca bunurile să fie conforme cu cele prevăzute în acest alineat, însă,  dacă la momentul încheierii contractului acesta a cunoscut sau nu putea să ignore o lipsă de conformitate, pe cale de consecinţă, nu poate face răspunzător vânzătorul. 

 Această reglementare nu se referă la ipoteza în care părţile au stipulat obligaţia de conformitate în contract. Dacă obligaţia de conformitate a fost stipulată în contract, deşi la data încheierii contractului cumpărătorul a ştiut sau nu putea să ignore lipsa de conformitate, el este îndreptăţit să invoce lipsa de conformitate, deoarece cumpărătorul are dreptul de a contracta pentru o executare conformă din partea vânzătorului. În cazul în care vânzătorul nu livrează bunurile potrivit contractului, cumpărătorul poate apela la oricare din mijloacele pe care Convenţia le prevede în cazul încălcării obligaţiei de către vânzător.  

 4. Momentul lipsei de conformitate   

 În art 36 Convenţia prevede două ipoteze în care reglementează momentul când trebuie apreciate conformitatea sau neconformitatea bunurilor cu contractul şi prevederile Convenţiei.  

 În prima ipoteză prevăzută de  alin. 1,” vânzătorul este răspunzător, în conformitate cu contractul şi prezenta Convenţie, de orice lipsă de conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior”.  

 Momentul transferului riscurilor este prevăzut în art. 67-69 din Convenţie, astfel că, o lipsa de conformitate existentă la data transferului riscurilor cade în sarcina vânzătorului, pe când una care se naşte ulterior constituie un risc pe care îl suportă cumparatorul. [20]  

În a două ipoteza „ vânzătorul este, de asemenea, răspunzător de orice lipsă de conformitate care apare după momentul indicat în paragraful precedent şi care este imputabilă neexecutării oricărei obligaţii ale sale, inclusiv celei de garanţie potrivit cu care, în timpul unei anumite perioade, mărfurile vor rămâne adecvate întrebuinţări lor normale ori unei întrebuinţări speciale sau vor păstra calităţile ori caracteristicile specificate”( art. 36 alin.2).

Constatăm că textul se referă la situaţia când lipsa de conformitate nu există la momentul transmiterii riscurilor ci se produce ulterior, prin actul culpabil al vânzătorului.  

 Întrucât textul nu distinge, garanţia oferită de vânzător poate fi expresă sau tacită. Totuşi, Convenţia precizează că garanţia trebuie sa aibă un obiect special, adică prin ea, vânzătorul să se oblige ca mărfurile să rămână adecvate întrebuinţării lor normale, ori unei întrebuinţări speciale , sau să păstreze calităţile ori caracteristicile prevăzute în contract.  

 5. Proba lipsei de conformitate  

 Întrucât Convenţia nu reglementează acest aspect, urmează ca reglementările să fie în concordanţă cu principiile generale din care această se inspiră, sau, în lipsă de conformitate cu sistemul de drept care constituie lex contractus în speţă.  

În dreptul nostru, art. 70 Cod comercial dispune „ Cumpărătorul unor mărfuri sau producte provenind din o altă piaţă, este dator să denunţe vânzătorului viciile aparente în timp de două zile de la primire, ori de câte ori un timp mai îndelungat n-ar fi necesar din cauza conditiunilor excepţionale în care se află lucrul vândut sau persoană cumparatorului”. În cazul în care cumpărătorul nu denunţă  viciile aparente ale lucrului, în primele două zile de la descoperirea lor, el este decăzut din termen, nemaiputând reclama ceva pentru viciile lucrului.[21]  Vânzătorul răspunde şi pentru viciile aparente, însă viciile trebuie să fi fost ascunse, în sensul că acesta n-a putut să le cunoască în momentul transmiterii proprietăţii şi al riscurilor, fără culpă.  [22] 

SUBCAPITOLUL IV

OBLIGAŢIA DE GARANŢIE CONTRA EVICŢIUNII

Secţiunea 1. Evicţiunea în general   

Evicţiunea reprezintă „  pierderea în tot sau în parte, de către cumpărător, a dreptului de proprietate asupra bunului cumpărat, ca urmare a valorificării de către vânzător sau de către o terţă persoană a unui drept, care exclude, în tot sau în parte, dreptul cumpărătorului asupra aceluiaşi bun”.[23]   

Art. 41 al Convenţiei prevede că „  vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiţii”.   

În consecinţă,  vânzătorul este exonerat de răspundere atunci când cumpărătorul îşi asumă acest risc. Sunt avute în vedere în principal drepturile reale pe care terţul le poate invoca, însă, Convenţia nu distinge, astfel încât trebuie considerat că sunt avute în vedere şi pretenţiile terţilor întemeiate pe un drept de creanţă.  

 În toate cazurile, pretenţia terţului trebuie să fie grevată pe un drept, să nu fie vorba de o simplă tulburare de fapt.  

Art. 41 nu se referă la reclamaţiile autorităţilor publice în sensul că bunurile încalcă reglementările privind protecţia consumatorului şi nu se referă nici la cazul în care titularul dreptului sau autorul pretenţiei cu privire la bunul vândut este sau nu un terţ ci însuşi vânzătorul.   Rezultă că prin Convenţie nu se interzice clauza de rezervă a proprietăţii[24]  sau alte clauze prin care vânzătorul şi-ar rezervă o garanţie asupra bunurilor vândute.   

În ceea ce priveşte declanşarea obligaţiei, este suficient ca terţul să fi creat cumpărătorului o situaţie de incertitudine juridică, de natură a-l determină pe acesta să ezite în a utiliza sau a dispune de acea marfă. Raţiunea garanţiei este aceea de a-l proteja pe cumpărător, din momentul în care terţul a emis dreptul sau pretenţia asupra bunului.   

Chiar dacă pretenţia terţului este aparent neîntemeiată, obligaţia vânzătorului subzistă. 

Secţiunea 2. Evictiunea în cazul  dreptului de proprietate intelectuală   

Art. 42 al Convenţiei, dispune că „ vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală, pe care le cunoştea sau nu putea să le ignore în momentul încheierii contractului, cu condiţia că acest drept sau această pretenţie să fie întemeiată pe proprietatea industrială sau altă  proprietate intelectuală: a) în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie să fie vândute sau  utilizate, dacă părţile au avut în vedere la momentul incheirii contractului, că mărfurile vor fi revândute sau utilizate în acest stat; sau b) în toate celelalte cazuri, în temeiul legii statului în care cumpărătorul îşi are sediul.”  

Pentru declanşarea obligaţiei este suficient ca terţul să fi creat cumpărătorului o stare de incertitudine juridică de natură a-l determina să evite în a utiliza sau  a dispune de marfă. 

 În alin. 2 sunt prevăzute două cazuri de exonerare de răspundere a  vânzătorului :  

 a) „ la momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoştea sau nu putea să ignore existenţa dreptului sau a pretentiei”; sau  b)” dreptul sau pretenţia rezultă din faptul vânzatorului de a se fi conformat planurilor tehnice, desenelor, formulelor sau altor specificaţii analoage furnizate de cumpărător.” 

 În primul caz, dacă  pretenţia terţului era cunoscută numai de cumpărător, răspunderea vânzătorului nu poate fi atrasă, iar  în cel de-al doilea caz, iniţiativa producerii sau comercializării mărfii aparţine cumpărătorului, astfel încât, acesta este direct responsabil cu privire la efectuarea diligenţelor privind verificarea existenţei unui drept de proprietatea intelectuală a vreunui terţ.  

 Cumpărătorul pierde dreptul de a invoca garanţia pentru evicţiune „ dacă nu denunţă vânzătorului dreptul sau pretenţia terţului, precizând natura acestui drept sau acestei pretenţii într-un termen rezonabil calculat din momentul în care le-a cunoscut sau trebuia să ar fi trebuit să le cunoască” ,  conform  art. 43. alin. 1, sub sancţiunea decăderii. 

 În condiţiile în care cumpărătorul are o scuză rezonabilă, el poate fie să ceară reducerea preţului fie să ceară daune interese, exceptând câştigul nerealizat. 

Părţile pot conveni înlăturarea în tot sau în parte a răspunderii pentru evicţiune, cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor imperative ale legii aplicabile contractului.  

În dreptul nostru civil,  cu privire la modificarea garanţiei pentru evicţiune prin voinţa părţilor distingem între agravarea răspunderii, care  nu comportă limitări, şi  cauzele de exonerare, care, sunt, în principiu admise, cu următoarele limitări: „ vânzătorul nu poate fi exonerat dacă evicţiunea  provine din fapta proprie( art. 1339 Cod civil); vânzătorul nu poate fi exonerat de restituirea preţului către cumpărător( art. 1340 C. Civil) cu excepcia cazului când cumpărătorul a cunoscut la încheierea contractului pericolul evicţiunii”.[25] 

În măsura în care legislaţia noastră comercială nu prevede dispoziţii speciale ale garanţiei pentru evicţiune, se vor aplica dispoziţiile din Codul civil, art. 1337-1351.  

Ţinând seama însă, că obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială îl constituie bunurile mobile, potrivit. art. 1909 C.civil posesiunea de bună credinţa valorează titlu de proprietate. Cumpărătorul ar putea fi evins în cazul în care bunul a fost furat sau pierdut iar adevăratul proprietar nu l-a revendicat în termen de 3 ani( art. 1909 alin. 2 C.civ).  

 De asemenea evictiunea nu ar putea interveni în cazul în care cumpărătorul a înstrăinat bunul în mod succesiv la doi cumpărători.

Într-un asemenea caz primul cumpărător ar putea fi evins numai dacă cel de-al doilea a intrat cu bună-credinţă în posesia bunului( art. 972 C. Civ).

CAPITOLUL  III

OBLIGAŢIILE  CUMPĂRĂTORULUI

Cumpărătorul are două obligaţii principale: plata preţului şi preluarea mărfurilor.  

SUBCAPITOLUL I

OBLIGAŢIA DE PLATĂ A PREŢULUI 

 Secţiunea 1. Întinderea obligaţiei de plată a preţului     

Această obligaţie este prevăzută în art. 53 astfel:  „Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul o cuprinde pe aceea de a lua măsurile şi de a îndeplini formalităţile destinate să permită plata preţului, care sînt prevăzute de contract sau de legi şi reglementări.” Obligaţia de plată a preţului este o obligaţie de rezultat[26]  în cazul în care plata  este pură şi simplă, potrivit art. 53 şi o obligaţie de mijloace în cazul în care este condiţionată de rezultatul unei măsuri sau formalităţi de a cărei obţinere depinde o terţă persoană.( art. 54)Sancţiunile pentru neîndeplinirea obligaţiei prevăzută în art. 54 constau în aplicarea mijloacelor de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract din partea cumpărătorului   ( art. 61-64). 

Convenţia nu reglementează aspectele legate de modalitatea de plată a preţului şi moneda de plată, acestea urmând a fi supuse legii aplicabile în temeiul normelor de drept internaţional privat     ( art. 7 alin. 2 din Convenţie)[27]  . Stabilirea preţului în bani este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare, altfel nu ne-am afla în prezenţa unei vânzări,  ci eventual în faţa unui alt tip de contract     ( ex. barter, unde preţurile ambelor partide de mărfuri sunt stabilite prin acordul de barter iar reglarea financiară se face prin contrapartidă respectivă de mărfuri).

Secţiunea 2. Modalitatea de determinare a preţului   

 Art. 55 din Convenţie, prevăzut în Partea a III-a  dispune:   „  Dacă vînzarea este valabil încheiată fără ca preţul mărfurilor vîndute să fi fost determinat în contract, în mod expres sau implicit, sau printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, părţile sînt reputate, în lipsă unor indicaţii contrare, că s-au referit în mod tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului, în ramura comercială respectivă, pentru aceleaşi mărfuri vindute în împrejurări comparabile.”   Acest text de lege vine în concurs cu dispoziţiile prevăzute în art 14 alin,. 1, din partea a II-a  care dispune:   „ O propunere de încheiere a unui contract adresată uneia sau mai multor persoane determinate constituie ofertă, dacă este suficient de precisă şi denotă voinţa autorului ei de a se angaja în caz de acceptare. O propunere este suficient de precisă în cazul în care denumeşte mărfurile şi, expres sau implicit, stabileşte cantitatea şi preţul sau dă indicaţii care permit să le determine.”   

În interpretarea oficială a textului Convenţiei cele două texte au fost privite ca incompatibile şi de aceea s-a arătat că textul art. 55 produce efecte juridice numai dacă una din părţi îşi are sediul într-un stat care a ratificat sau acceptat doar Partea a III-a din Convenţie nu şi partea a II-a. Cu toate acestea, literatura de specialitate a atenuat această interpretare strictă şi a acceptat că articolele în discuţie se pot aplica concomitent şi în contractele încheiate între părţi care îşi au sediile în state care au aderat atât la partea a II-a cât şi la partea a III-a din Convenţie, dacă vânzarea fără un preţ determinat sau determinabil nu este respinsă de sistemul de drept care constituie lex causae în speţă.

Determinarea preţului se face ţinând cont de următoarele elemente: preţul practicat în mod obişnuit în ramura comercială respectivă;preţul practicat pentru aceleaşi mărfuri;preţul practicat pentru mărfuri vândute în împrejurări comparabile;momentul de referinţă pentru stabilirea legală a preţului este cel al încheierii contractului . 

În dreptul român este posibilă aplicarea art. 55. În cazul în care lex causae este dreptul nostru, conform art. 1303-1304 C.civ,  preţul trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil, ca o condiţie de validitate a obiectului contractului de vânzare-cumpărare.  

În opinia autorilor din literatura de specialitate, această dispoziţie este de ordine publică în dreptul intern, nu însă şi în dreptul internaţional, astfel că, în cazul în care vânzările internaţionale de mărfuri supuse dreptului român nu se cere condiţia că preţul să fie determinat sau determinabil, şi „  în consecinţă este admisibilă determinarea legală a preţului, prevăzută de ultima parte a art. 55”. [28]  

Teoria impreviziunii, sau „ hardship” nu este reglementată în Convenţie, însă părţile  pot conveni înserarea clauzei , în condiţiile admise de legea aplicabilă contractului.  

O altă modalitate de stabilire a preţului este în funcţie de greutatea mărfurilor. 

Art. 56 dispune „ Dacă preţul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor, greutatea netă este cea care, în caz de îndoială, determină acest preţ”    

În cazul în care părţile nu au convenit altfel, cumpărătorul va plăti preţul în funcţie de greutatea netă, iar nu şi pentru cea a ambalajului.  

Secţiunea 3. Locul plăţii preţului  

Plata se face , în general, la locul convenit  de părţi. În lipsa unui acord, preţul se va plăti vânzătorului: a) la sediul acestuia; b) dacă plată trebuie făcută contra remiterii mărfurilor sau documentelor, la locul acestei remiteri.  

Convenţia  foloseşte sintagma „ loc deosebit” pentru a stabili locul convenit de părţi în contract( art. 57)  .  Atunci când plata se efectuează la sediul vânzătorului plata este portabilă, iar nu cherabilă, soluţie justificată întrucât plata se face de obicei prin transfer bancar, iar preţul se socoteşte plătit atunci când contul vânzătorului a fost creditat cu suma reprezentând plata preţului.  Dacă plata se face la locul remiterii mărfurilor sau documentelor, acest loc poate fi sediul vânzătorului sau al băncii care îl deserveşte.  

 Secţiunea 4. Momentul plăţii preţului   

 Plata se face, în general, la momentul determinat prin contract, iar , în lipsă, preţul trebuie plătit de cumpărător în momentul în care vânzătorul pune la dispoziţia cumpărătorului, fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale acestora.( art. 58 alin.I teza I)  .  În cazul în care contractul implică transportul mărfurilor, vânzătorul poate face  expedierea sub condiţia ca mărfurile sau documentele reprezentative ale acestora să fie remise cumpărătorului numai contra plătii preţului ( art. 58 alin.2) . 

Conform art. 58 alin.3, cumpărătorul nu are obligaţia de a plăti preţul înainte de a examina mărfurile, vânzătorul având obligaţia a-i  asigura  cumpărătorului exercitarea dreptului de a examina mărfurile.  

Potrivit Convenţiei, cumpărătorul pierde dreptul de a examina mărfurile înainte de a le plăti numai dacă examinarea este incompatibilă cu modalităţile de predare sau de plata pe care le-au convenit partile. 

Cumpărătorul este de drept în întârziere la plata la data stabilită prin contract sau care rezultă din contract sau Convenţie, indiferent dacă  vânzătorul a cerut sau nu această plată. 

În dreptul nostru comercial, potrivit art. 43 C.com,  debitorul este de drept în întârziere şi datorează dobânzi din momentul scadenţei obligaţiei de plată şi până la data plătii efective.  

În dreptul civil, art. 1363 C.civ , prevede obligaţia pentru cumpărător de a plăti vânzătorului dobândă până la achitarea integrală a preţului , dacă sunt îndeplinite cumulativ urmatorele condiţii:  „ există convenţie în sensul obligării cumpărătorului şi la plata de dobânzi; lucrul vândut, prin natura lui, este producător de fructe naturale sau civile; în toate celelalte cazuri numai din momentul punerii în întârziere a cumpărătorului printr-o notificare.”[29]   

SUBCAPITOLUL II

OBLIGAŢIA DE PRELUARE A MĂRFURILOR  

Această obligaţie este reglementată în art 60 şi constă  în efectuarea a două acte juridice alternative, astfel:  

a) în îndeplinirea oricărui act care se poate aştepta în mod rezonabil din partea lui pentru a permite vânzatorului să efectueze predarea; şi b) în preluarea mărfurilor  

 În cazul prevăzut la lit.a, dacă  cumpărătorul angajează transportul, el  trebuie să încheie contractul de transport şi să îl informeze pe vânzător pentru că acesta să poată să facă o predare prin remiterea mărfurilor către primul transportator, potrivit art. 31 lit.a) din Convenţie.    Dacă predarea mărfii are loc în ţara cumpărătorului, acesta trebuie să îndeplinească toate formalităţile vamale.  Cât priveşte preluarea mărfurilor, clauza prevăzută la lit b se întâlneşte mai ales atunci când vânzătorul este obligat să predea mărfurile „ într-un loc special”, sau la sediul vânzătorului. Pentru ca obligaţia de preluare să fie îndeplinită, cumpărătorul trebuie efectiv să preia mărfurile.   Importanţa momentului preluării mărfii este privită că având consecinţe importante pe planul transferului riscurilor de la vânzător la cumpărător, conf art 69 din Convenţie.    

SUBCAPITOLUL III

OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI  LEGATE DE CONFORMITATEA MĂRFURILOR 

 Secţiunea 1. Obligaţia de examinare a mărfii   

Conform art. 58 alin.3 „  Cumpărătorul nu este ţinut de plata preţului înainte de a fi avut posibilitatea să examineze mărfurile, în afară de cazul în care modalităţile de predare sau de plată pe care le-au convenit părţile nu-i lasă această posibilitate” .   

Noţiunea de „  examinare” se referă la recepţia calitativă şi cantitativă conform sistemelor de drept romanist, cum este şi cel român. Regula de bază o constituie art. 38 alin. 1, conform cu care „Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un termen cît se poate mai scurt, ţinînd seama de împrejurari”. 

Faţă de alte prevederi contractuale, regula prevăzută mai sus are un caracter riguros, instituind ca obligaţia cumpărătorului de examinare a mărfii să se efectueze într-un termen cât mai scurt şi nu într-un termen rezonabil. Raţiunea termenului cât mai  scurt constă în aceea că marfa are anumite particularităţi iar livrarea acesteia se face în funcţie de aceste particularităţi, consecinţele neefectuării unui examen atent putând conduce la evenimente nedorite în plan contractual.  

Modalitatea de examinare rămâne la latitudinea părţilor, nefiind reglementată de Convenţie, întrucât, în funcţie de tipul mărfii, aceasta poate fi extrem de variată. În cazul în care contractul implică transportul mărfurilor, examinarea se poate amâna până la sosirea mărfii la destinaţie, aceasta fiind o regulă specială, prevăzută în art. 38 alin.3 din Convenţie.  

O situaţie cu totul specială este prevăzută în art. 38 alin. 3, care amâna momentul examinării până  la momentul sosirii mărfii în noua destinaţie, atunci când mărfurile sunt redirijate sau rexpediate iar  cumpărătorul să nu fi avut posibilitatea să le examineze. Reexpedierea are loc de regulă atunci când cumpărătorul intenţionează să folosească bunurile pentru comerţul său dar în alt loc decât cel de destinaţie din contractul de transport sau, mai ales, când cumpărătorul este un intermediar, care revinde mărfurile.  [30] 

Secţiunea 2. Obligaţia de denunţare a lipsei de conformitate      

Cumpărătorul are obligaţia de a denunţa lipsurile de conformitate, sub sancţiunea decăderii, în condiţiile prevăzute de art. 39 alin. 1  din Convenţie, precizând natura defectului, într-un termen rezonabil, calculat din momentul constatării sau când ar fi trebuit să îl constate. 

Raţiunea reglementării constă în protejarea cumpărătorului împotriva viciilor mărfii livrate, mai ales a celor ascunse, care apar după o perioadă mai lungă de timp de la data predării mărfii.  

Denunţarea trebuie făcută cel mai târziu într-un termen de 2 ani, calculat de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv( sublin. ns.  atunci când se consideră că şi-a îndeplinit obligaţia de preluare iar vânzătorul pe aceea de predare), exceptând cazul în care acest termen ar fi incompatibil cu durata unei garanţii contractuale( alin.2).

Ca o consecinţă a decăderii, cumpărătorul nu se mai poate prevala de posibilitatea de a cere daune-interese, pierde dreptul de a cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire sau repararea lipsei de conformitate şi  este decăzut din dreptul de a cere rezoluţiunea contractului sau de a cere o reducere din preţ. Denunţarea se face printr-o comunicare adresată vânzătorului , Convenţia aplicând sistemul expedierii. 

Cât priveşte reglementarea prevăzută în alin. 2, prin comparaţie cu cea din alineatul precedent, raţiunea acesteia este de a-l proteja pe vânzător împotriva abuzului cumpărătorului care ar putea reclama lipsa de conformitate după mai mult timp de la preluarea mărfii.  

Termenul de 2 ani este supletiv, astfel încât părţile au posibilitatea de a stipula în contract un alt termen. Acest termen este incompatibil cu termenul prevăzut ca durată a unei garanţii contractuale. Fiind o problemă de interpretare, pe care Convenţia o lasă la latitudinea  organului de jurisdicţie. Termenul de 2 ani este privit ca termen de reclamaţie pentru lipsa de conformitate, diferit de termenul de prescripţie de 4 ani în cadrul căruia cumpărătorul  trebuie să exercite acţiunea . 

 În legislaţia noastră, art 70 C.com dispune:” În cazul vânzării comerciale de la piaţă la piaţă, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a mai reclama viciile lucrului vândut în termenul de două zile de la data descoperirii lor”. Sancţiunea constă în „ decăderea de a mai intenta acţiunea redhibitorie”.  [31]

CAPITOLUL IV

DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR. TRANSFERUL RISCURILOR 

SUBCAPITOLUL I

AMÂNAREA EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR DE CĂTRE UNA DIN PĂRŢI  [32] 

 Secţiunea 1. Cauzele amânării  

Art. 71 alin. 1 din Convenţie prevede:     „ O parte poate să amane executarea obligaţiilor sale cînd rezultă, după încheierea contractului, că cealaltă parte nu va executa o parte esenţială a obligaţiilor sale din cauza:  a) unei grave insuficienţe a capacităţii de executare a acestei părţi sau a insolvabilităţii sale”; sau     b) modului în care se pregăteşte să execute sau execută contractul.” 

În situaţia prevăzută la lit. a, condiţia este de a exista o „ gravă insuficienţă a capacităţii de executare”, cu alte cuvinte,  partea care solicită rezoluţiunea trebuie să aibă indicii temeinice că cealaltă parte nu îşi va executa obligaţiile.  Aprecierea cauzelor care justifică amânarea trebuie făcută după criterii obiective.   Prin posibilitatea oferită uneia din părţi de a solicita amânarea executării obligaţiilor sale, Convenţia acoperă a fortiori posibilitatea acelei părţi de a a amâna actele preparatorii în vederea executării, căci, o parte nu poate fi obligată să facă cheltuieli suplimentare pentru care are indicii serioase că nu şi le va putea acoperi.[33]   

Amânarea executării obligaţiilor de către cumpărător conduce la posibilitatea acestuia  de a beneficia de un drept de retenţie dacă se află în posesia mărfii.[34]  .  Părţile pot stipula clauza solve et repete( plăteşte şi cere înapoi ceea ce ţi se cuvine). În doctrina părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte validitatea clauzei solve et repete în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare, în sensul că este interzis cumpărătorului să exercite orice acţiune sau excepţie întemeiată pe neexecutarea de către vânzător a propriilor sale obligaţii, până când nu plăteşte preţul.[35]  Cât priveşte gravele insuficienţe ale capacităţii de executare, aceste cauze se referă de principiu la vânzător.  

 În ceea ce priveşte insolvabilitatea, această cauză priveşte de obicei pe cumpărător.  

Cu referire la modul în care se pregăteşte să execute contractul, acest fapt poate rezulta, de exemplu, din modul în care vânzătorul a livrat cumpărătorului produse cu defecte în tranşele anterioare, astfel încât, există riscul apariţiei acestor cauze şi în tranşele ulterioare.    Părţile,  prin contract, pot insera şi clauze, prin care, să convină executarea obligaţiilor şi în aceste situaţii.  

În cazul în care vânzătorul se află în situaţia prevăzută la alin. 1, Convenţia reglementează în art. 71, alin 2, dreptul vânzătorului de a stopa mărfurile aflate în curs de transport către cumpărător. Dacă vânzătorul a expediat deja mărfurile, când se relevă motivele prevăzute la paragraful precedent, el se poate opune că mărfurile să fie remise cumpărătorului, chiar dacă acedsta deţine un document care-i permite să le obţină.  

Totuşi, în situaţia în care cumpărătorul a predat titlul reprezentativ al mărfii către un terţ, vânzătorul pierde dreptul de a ordona transportatorului sau expeditorului să nu predea mărfurile.

 Secţiunea 2. Notificarea şi acordarea de garanţii de bună execuţie   

Partea care şi-a amânat executarea are obligaţia transmiterii unei notificări în acest sens  celeilalte părţi. Notificarea poate fi transmisă atât înainte de expedierea mărfurilor, potrivit art. 71 alin. 1 cât şi cu privire la mărfurile aflate în tranzit, conform art. 71 alin. 2. [36]  

În opinia  unor autori din literatura de specialitate,   neefectuarea notificării „ nu impietează asupra dreptului părţii de a amâna executarea obligaţiilor sale dacă sunt întrunite condiţiile exercitării acestui drept, ci atrage numai suportarea de către partea care nu a notificat,  a prejudiciilor pe care cealaltă parte le-ar fi putut evita dacă ar fi fost notificată”.[37]   

Cu privire la acordarea garanţiilor de bună execuţie, în cazul în care partea care intenţionează sa suspende[38] contractul ( amâne executarea) solicită şi primeşte garanţii de bună execuţie( scrisori de garanţie bancară, ipotecă, alte garanţii ), cealaltă parte poate restabili obligaţia primei părţi, cu condiţia ca garanţiile să fie suficiente.  Partea care şi-a amânat cu temei  executarea obligaţiilor şi care primeşte ulterior garanţii suficiente de la cealaltă parte, beneficiază de suspendarea termenului contractual de executare a  obligaţiilor sale pe durata amânării executării.   Partea care şi-a amânat executarea şi care nu primeşte garanţii suficiente poate să declare rezoluţiunea contractului, aşa cum poate solicita şi daune-interese, fie independent de rezoluţiune fie concomitent, în acest ultim caz, însă, cuantumul daunelor putând fi stabilit şi conform prevederilor art 75( cumpărare de înlocuire sau vânzare compensatorie) ori ale art.76 ( preţ curent). 

SUBCAPITOLUL II

REZOLUŢIUNEA CONTRACTULUI

Secţiunea 1. Formele rezoluţiunii si declaraţia rezoluţiunii

Rezoluţiunea poate fi unilaterală, la solicitarea uneia din părţile contractante sau convenţională ( amiabilă), cu acordul părţilor.    Rezoluţiunea unilaterală poate fi invocată de oricare din părţi cu privire la neexecutarea obligaţiilor şi este prevăzută mai ales în art. 26, 49, 64, 72 şi 73 din Convenţie.   Natura juridică a rezoluţiunii este  extrajudiciară, iar  dreptul părţii de a declara rezoluţiunea unilateral izvorăşte din Convenţie, nu din contract.  

Cât priveşte articolul 29, referirea la acordul unanim al părţilor nu lasă nici o îndoială cu privire la acordul acestora cu privire la încetarea efectelor prin rezoluţiune, fiind o expresie a principiului consensualismului relativ  la forma contractului.  

În cazul în care părţile au încheiat contractul în formă scrisă, ele pot să îl rezilieze atât prin acord scris cât şi verbal, rezultat din fapte relevante, concluzie ce se desprinde din formularea art. 29 alin. 1 care nu distinge în funcţie de forma în care s-a încheiat contractul.  

Ca excepţie, o parte nu poate invoca clauza contractuală potrivit căreia orice reziliere a contractului trebuie făcută în scris dacă ea a avut o comportare contrară prevederilor contractului iar cealaltă parte s-a întemeiat cu bună credinţa pe această comportare.( art. 29 alin. 2).  

Rezoluţiunea unilaterală este  condiţionată de notificarea sa către cealaltă parte. 

 Secţiunea 2. Interdicţia acordării termenului de graţie. Punerea în întârziere   

Judecătorul sau arbitrul nu poate acorda niciuneia din părţi un termen de graţie atunci când aceasta se prevalează de oricare din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului de cealaltă parte. Convenţia prevede explicit în art 59 şi că punerea în întârziere a debitorului operează de drept numai în cazul neexecutarii de către cumpărător a obligaţiei de plată a preţului la scadenţă.   Rezultă, per a contrario, că în toate celelalte cazuri este aplicabilă în materie soluţia prevăzută de lex contractus.  

 În cazul în care părţile au inserat un pact comisoriu cu referire la rezoluţiunea convenţională, aceasta produce efecte fără termen de graţie şi , eventual, fără punere în întârziere, dar cu notificare . În cazul pactului comisoriu expres cel mai sever, părţile pot conveni şi renunţarea la notificare, întrucât prevederile art. 26 sunt dispozitive.  

SUBCAPITOLUL III

EFECTELE REZOLUŢIUNII

Efectele rezoluţiunii sunt reglementate în art. 81-84 din Convenţie şi constau în: încetarea efectelor contractului şi restituirea prestaţiilor.   

Secţiunea 1. Încetarea efectelor contractului   

Efectul principal al rezoluţiunii este reprezentat de încetarea efectelor contractului, adică, părţile sunt liberate de obligaţiile lor, potrivit art. 81 alin.1. Dacă rezoluţiunea este parţială, părţile sunt exonerate numai de obligaţiile asupra cărora poartă rezoluţiunea. 

Convenţia reglementează trei excepţii  în acest caz( art. 81 alin.2)  

a) partea rămâne în continuare obligată pentru eventualele „ daune-interese” care pot fi datorate;

 b) rezoluţiunea nu are efect asupra stipulaţiilor contractului referitoare la rezolvarea litigiilor;

c) rezoluţiunea nu are efect nici asupra „  drepturilor şi obligaţiilor părţilor în caz de rezoluţiune”;

 Secţiunea 2. Restituirea prestaţiilor   

Convenţia reglementează instituţia „restitutio în integrum”, astfel încât., partea care a executat total sau parţial poate cere celeilalte părţi restituirea a ceea ce a furnizat sau plătit în executarea contractului( art. 81, alin 2, teza I).  

Convenţia nu stabileşte care este locul restituirii, dar se poate considera că acesta este sediul vânzătorului fiind aplicabile prin analogie prevederile privind predarea mărfurilor şi cele privind plata preţului.  

Cheltuielile aferente restituirii urmează regimul daunelor-interese, astfel încât, partea în culpă le va suporta, cu excepţia cazurilor de limitare prevăzute în art. 77, atunci când partea neculpabila nu a luat toate măsurile rezonabile pentru a-şi limita pierderea. 

Tot ca o consecinţă a rezoluţiunii legate de restituirea prestaţiilor, Convenţia reglementează în art. 84 alin. 1 şi 2  restituirea profiturilor . Potrivit textului, „ Dacă vinzatorul este ţinut să restituie preţul, el trebuie, de asemenea, să plătească dobînzi asupra valorii preţului, calculate din ziua plăţii”.   

  2. „Cumpărătorul  datorează vinzătorului echivalentul oricărui profit care l-a tras din mărfuri sau dintr-o parte din acestea:    

a) cînd trebuie să le restituie în total sau în parte, sau   

b)  cînd este în imposibilitate să restituie mărfurile, integral ori parţial sau să le restituie, integral ori parţial, într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit şi cînd totuşi a declarat contractul rezolvit şi a cerut vinzatorului predarea mărfii de inlocuire.”   

 În dreptul nostru, art 1344 C.civ. reglementează obligaţia vânzătorului de a plăti cumpărătorului diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent care ar fi fost cauza ce a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil ori vânzătorul a fost de rea-credinţă, iar  în afară de sporul de valoare, vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului şi cheltuielile necesare şi utile ia dacă vânzătorul a fost de rea-credinţa, chiar şi cheltuielile voluptuarii.( art. 1345-1346 C.Civ) .  

Secţiunea 3. Pierderea de către cumpărător a dreptului de a declara contractul rezolvit sau de a cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire                 

Potrivit art. 82 alin. 1, cumpărătorul pierde dreptul de a declara contractul rezolvit sau de a cere vânzătorului predarea mărfurilor de înlocuire „ dacă lui îi este imposibil să restituie mărfurile într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit”. 

Prin această prevedere Convenţia consacră regula interdependenţei între prestaţiile ce fac obiectul contractului.

Termenul „ sensibil” indică faptul că mărfurile trebuie să să nu fi suferit o schimbare importantă de natură a nu mai putea fi considerate echivalente celor ce au fost livrate. 

Ca excepţie, Convenţia prevede în art. 82 alin 2, trei situaţii:  

 a)” dacă imposibilitatea de restituire a mărfurilor sau de a le restitui într-o stare sensibil identică celei în care cumpărătorul le-a primit nu este datorată unui act sau unei omisiuni din partea sa”; Este situaţia în care imposibilitatea de restituire se datorează unui fapt al vânzătorului sau unui terţ, sau unui caz de forţă majoră, aplicându-se principiul bunei credinţe prev de art. 7 alin.a din Convenţie.   

b) dacă mărfurile au pierit sau sînt deteriorate, în totalitate sau în parte, că urmare a examenului prevăzut de art. 38.1”[39] ;  sau  

c) în cazul în care cumpărătorul, înainte de momentul în care a constatat sau ar fi trebuit să constate lipsă de conformitate, a vîndut totul sau o parte din mărfuri în cadrul unei operaţiuni comerciale normale sau a consumat ori a transformat mărfurile, integral sau parţial, în conformitate cu folosinţă lor normală.”

O altă excepţie este prevăzută în art. 70, conform cu care, cumpărătorul , în cazul în care nu operează nici una din situaţiile de excepţie de mai sus iar acesta  pierde dreptul de a declara rezoluţiunea, sau de a cere vânzătorului mărfuri de înlocuire, păstrează totuşi celelalte mijloace de dezdăunare, anume: dreptul de a cere daune-interese, dreptul de acere vânzătorului să repare lipsa de conformitate sau de a cere reducerea preţului.

SUBCAPITOLUL IV

TRANSFERUL RISCURILOR  

 Secţiunea 1. Transferul riscurilor în cazul în care mărfurile implică transportul mărfurilor

 Distingem două categorii de contracte de vânzare care implică transportul mărfurilor:   

a) contracte prin care vânzătorul este ţinut să remită mărfurile într-un loc determinat,  riscurile fiiind transferate cumpărătorului în momentul în care vânzătorul i le-a remis, în acest loc.  

 Se are în vedere obligaţia vânzătorului de a pune la dispoziţia cumpărătorului mărfurile într-un loc determinat, altul decât sediul vânzătorului sau locul unde bunurile sunt păstrate. Riscurile se transmit cumpărătorului în momentul remiterii bunurilor transportatorului în locul determinat.  

 b) contracte prin care vânzătorul nu este ţinut să remită mărfurile într-un loc determinat, riscurile fiind transferate cumpărătorului de la remiterea bunurilor către primul transportator, pentru a fi remise cumpărătorului.  Este avută în vedere situaţia în care bunurile trebuie transportate de la : sediul vânzătorului sau   din orice alt loc în care bunurile  sunt păstrate.

Pentru ca transferul riscurilor să poată opera sunt necesare încheierea unui contract  de transport şi remiterea mărfii către un transportator independent. Nu este suficient ca vânzătorul să transporte marfa prin mijloace proprii, ci este necesar ca marfă să nu mai fie în posesia sa.  

 În ambele cazuri riscurile sunt transferate numai dacă mărfurile au fost clar identificate, conform contractului, prin aplicarea pe ele a unui semn distinctiv, prin documentele de transport, printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc.( art. 67 alin.2)

 Secţiunea 2. Transferul riscurilor în cazul în care mărfurile sunt vândute în cursul transportului    

În art. 68 Convenţia reglementează transferul riscurilor în situaţia specială în care mărfurile sunt vândute în cursul transportului. Ca regulă, acest moment este al încheierii  contractului, sub condiţia ca bunurile să fie clar identificate.( art. 68 teza I). 

Prin excepţie, dacă circumstanţele o implică, riscurile trec în sarcina cumpărătorului din momentul în care mărfurile au fost remise transportatorului care a emis documentele constatatoare ale contractului de transport( art. 68 teza II). Raţiunea acestei reglementări constă în aceea că este dificil să se stabilească cu exactitate momentul la care s-a produs deteriorarea mărfurilor în timpul transportului, aşa încât, este convenabil să se stabilească transferul riscurilor odată cu remiterea mărfurilor către transportator. 

În cazul în care bunurile se află la un terţ, transferul riscurilor va opera la momentul la care cumpărătorul are posibilitatea de a prelua bunurile de la terţ. Marfa este considerată că este pusă la dispoziţia cumpărătorului, atunci când vânzătorul a îndeplinit toate actele necesare, astfel încât cumpărătorul să intre în posesia ei.                      

 Secţiunea 4. Efectul încălcării esenţiale a contractului de către vânzător cu privire  la transferul riscurilor   

Conform art. 70 din Convenţie, transferul riscurilor, astfel cum este reglementat de art. 67-69, nu împiedică aplicarea de către cumpărător a mijloacelor de care dispune ca urmare a contravenţiei esenţiale la contract săvârşită de vânzător. Prin urmare, cumpărătorul poate solicita fie să-i fie predate mărfuri de înlocuire, conform art. 46 alin.2,  fie să declare rezoluţiunea contractului,  conform art. 49 alin 1 ,lit.a) şi b), chiar şi în ipoteza în care bunurile au pierit sau au fost degradate ulterior transferării riscurilor, acest articol reprezentând excepţie de la art. 82 alin.2.  

Aşadar, în condiţiile în care vânzătorul săvârşeşte o contravenţie la contract, cumpărătorul nu mai este ţinut de respectarea art. 82 alin. 2, conform cu care  „ cumpărătorul pierde dreptul de a declara contractul rezolvit  sau de a cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire dacă lui îi este imposibil să restituie mărfurile într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit”. 

Secţiunea 5. Consecinţele transferului riscurilor   

„  Pierderea sau deteriorarea mărfurilor survenită după transferul riscurilor către cumpărător, nu-l eliberează pe acesta de obligaţia de plată a preţului, exceptînd cazul în care aceste evenimente sînt datorate unui fapt al vinzatorului”( art. 66) .  În cazul în care părţile au inserat în contract una din regulile Incoterms, atunci, riscurile le suportă partea conform regulii respective, situaţie întâlnită cel mai des în practică.  

Art. 66, reglementează consecinţa principală a transferării riscurilor, astfel că, o dată ce mărfurile au fost transferate cumpărătorului, acesta este obligat să plătească preţul, independent de faptul că bunurile au pierit sau s-au deteriorat, cu excepţia cazului în care poate fi reţinută  săvârşirea unei contravenţii la contract din partea vânzătorului.

SUBCAPITOLUL V

DAUNELE INTERESE

 Secţiunea 1. Pierderea suferită şi câştigul nerealizat   

Daunele interese sunt solicitate de către o parte de la cealaltă parte contractantă, în cazul în care aceasta din urmă săvârşeşte o  contravenţie la contract. De obicei, conform art. 74 teza I, din Convenţie, daunele-interese sunt egale cu pierderea suferită ( damnum emmergens) şi câştigul nerealizat( luccrum cessans). 

Art. 44 din Convenţie prevede o excepţie de la regulă, referitor la situaţia cumpărătorului de a nu mai avea dreptul de a cere decât daune interese nu şi câştigul nerealizat atunci când nu a denunţat în termen lipsa de conformitate.  

Pentru a înlătura responsabilitatea sa, partea în culpă, va trebui să demonstreze că şi în cazul unei executări conforme a contractului bunurile ar fi pierit şi că această pierdere nu este rezultatul unei greşeli sau contravenţii din partea sa.  

Condiţia  recuperării integrale a pierderii suferite( damnum emmergens şi luccrum cessans) prin solicitarea  daunelor- interese esta ca acestea să nu fie superioare pierderii suferite şi câştigului nerealizat, pe care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi  trebuit sa aibă cunoştinţă ca fiind consecinţele posibile ale contravenţiei la contract, potrivit  74, teza a II-a.  

Se are în vedere criteriul persoanei rezonabile. Se va avea în vedere dacă un observator neutru ar fi putut să prevadă prejudiciul care s-ar produce.  Previzibilitatea depinde de de circumstanţele speţei, în funcţie de ceea ce părţile au convenit, de împrejurările în care s-a încheiat contractul, de raporturile comerciale existente între părţi, de uzanţe. 

 Secţiunea 2. Modalităţi de stabilire a daunelor-interese în cazul rezoluţiunii  

1. Cumpărarea de înlocuire şi vânzarea compensatorie 

 Conform art. 75, „  Cînd contractul este rezolvit, iar cumpărătorul, într-o manieră rezonabilă şi într-un termen rezonabil după rezolvire, a procedat la o cumpărare de înlocuire sau vinzatorul la o vînzare compensatorie, partea care cere daune-interese poate obţine diferenţa dintre preţul din contract şi preţul cumpărării de înlocuire sau al vînzării compensatorii, precum şi orice alte daune-interese care pot fi datorate în temeiul art. 74”. 

 În consecinţă, cumpărătorul va procura bunuri de înlocuire, iar vânzătorul va revinde bunurile unui alt cumpărător. Diferenţa despre care face vorbire textul de lege, se referă la cea existentă la momentul în care marfa ar fi trebuit predată , sau al predării neconforme. 

Cât priveste „ maniera rezonabilă”, fiecare parte are interesul să încheie tranzacţia  în cele mai favorabile condiţii, astfel încât vânzătorul urmăreşte ca  vânzarea compensatorie să fie făcută la cel mai mare preţ posibil iar cumpărătorul să obţină preţul cel mai mic la cumpărarea de înlocuire. 

Termenul „rezonabil”, începe să curgă de la data la care partea vătămată a declarat rezoluţiunea.  

Soluţia privind solicitarea daunelor interese reprezentând diferenţa dintre preţul contractual şi preţul cumpărării de înlocuire se aplică, de principiu, dacă preţul cumpărării de înlocuire este mai mare decât preţul contractual, în caz contrar, cumpărătorul putând cere daune-interese în condiţiile art. 74. [40]  

Soluţia prevăzută de articolul 74 îşi are echivalentul în dreptul român, în art. 68, referitor la executarea coactivă, cu deosebirea că în accepţiunea Convenţiei, aceste posibilităţi există în cazul rezoluţiunii contractului, pe când în dreptul român executarea coactiva reprezintă o modalitate alternativă cu rezoluţiunea.[41]  

1. Mărfurile cu preţ curent   

Când contractul este rezolvit, dacă partea nu a procedat la o cumpărare de înlocuire sau la o vânzare compensatorie, iar mărfurile au preţ curent, ea poate cere daune-interese echivalente cu diferenţa dintre preţul stabilit prin contract şi preţul curent din momentul rezolvirii, alături de orice alte daune-interese. Reglementarea cuprinsă în art. 76 reprezintă o alternativă la modalitatea de calculare a daunelor-interese, pentru situaţia în cae contractul a fost rezolvit fără ca partea să fi procedat la una din modalităţile prevăzute de art. 75.  

Preţul curent  este acela  de la locul unde ar fi trebuit făcută predarea mărfurilor sau, în lipsă de preţ curent în acel loc, cel practicat într-un alt loc care, în mod rezonabil, poate fi considerat ca loc de referinţă, ţinând seama de diferenţele la cheltuielile de transport al mărfurilor( art. 76 alin. 2).   

Secţiunea 3. Obligaţia specială a părţii care solicită daune-interese   

Potrivit principiilor bunei credinţe şi  celorlalte reguli care guvernează contractele comerciale internaţionale, partea vătămată este obligată sa ia toate măsurile ce se impun pentru limitarea pierderii şi a câştigului nerealizat. Obligaţia de a limita pierderea este incidentă în cazul  unei contravenţii anticipate la contract, conform art. 72 alin.1, precum şi în cazul încălcării unei obligaţii care a ajuns la scadenţă. 

„Aşadar, dacă este manifest că o parte va săvârşi o contravenţie esenţială la contract, cealaltă parte nu va aştepta ca data executării să se implinească ci va declara contractul rezolvit, luând  toate măsurile necesare pentru limitarea pierderilor, măsuri ce pot consta in cumpărarea de bunuri de înlocuire  sau vânzarea  compensatorie” [42].

Secţiunea 4. Regimul dobânzilor                                                                                                                                                                

 Dobânzile constituie daunele-interese plătibile în cazul neexecutarii unei obligaţii având ca obiect sume de bani şi sunt reglementate de Convenţie în art. 78.  

 Conform textului, „ Dacă o parte nu plăteşte preţul sau orice altă sumă datorată, cealaltă parte are dreptul la dobînzi asupra acestei sume fără a prejudicia asupra daunelor-interese pe care ar fi îndreptăţită să le ceară în temeiul art. 74”. 

  În lumina dispoziţiilor Convenţiei, există posibilitatea cumulului dobânzilor cu alte daune-interese( despăgubiri).    În dreptul nostru, art. 43 C.com.arată că: „ Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile.”   

  Cât priveşte cumulul dobânzii cu alte tipuri de daune, în materie comercială, există mai multe dispoziţii care consacră această posibilitate, prevăzute atât în Codul comercial cât şi în legi speciale.  [43]

 În raporturile juridice de comerţ exterior sau în alte relaţii economice internaţionale, atunci când este aplicabilă legea română şi când plata a fost convertită intr-o monedă străină, dobândă legală este de 6%/an.[44]   

 Părţile prin contract pot conveni prin clauza penală cuantumul dobânzii datorate în cazul neplăţii sumelor de bani. În această situaţie se aplică doar clauza, iar în lipsă dobânda legală.  

Clauza penală reprezintă „  acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutarii, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său”. [45]

SUBCAPITOLUL VI

EXONERAREA DE RĂSPUNDERE           

 Secţiunea 1. Condiţii de fond şi întinderea temporală a efectului exonerator de răspundere  

„ O parte nu este răspunzătoare de neexecutarea oricărei obligaţii ale sale dacă dovedeşte că această neexecutare este determinată de o piedică independentă de voinţa sa şi că nu se putea aştepta în mod rezonabil din partea ei să o ia în considerare la momentul încheierii contractului, să o prevină ori depăşească sau să prevină ori să-i depăşească consecintele”.( art. 79 alin.1) [46]  

Din exprimarea textului, rezultă că evenimentul trebuie să fie exterior voinţei părţii, fortuit şi insurmontabil. 

Regimul juridic al cauzei exoneratoare este similar celui de forţă majoră din sistemul de drept romanist, însă, Convenţia de la Viena nu foloseşte acest termen.  

 Art. 1 reglementează condiţiile generale necesare pentru ca una din părţi să nu fie ţinută de responsabilitate cu privire la neexecutarea anumitor obligaţii. Articolul 5, însă, dispune că exonerarea de răspundere afectează numai posibilitatea celeilalte părţi de a obţine daune-interese, însă nu împiedică exercitarea oricărui alt drept acordat prin Convenţie. 

 Efectul exonerator de răspundere al cazului de forţă majoră, se întinde numai pe durata împiedicării.( art. 79 alin.3) , astfel încât, momentul la care efectul exonerator se sfârşeşte este reprezentat de data stabilită pentru executarea contractului sau data la care piedica a fost înlăturată, în funcţie de care este situată mai târziu în timp. 

 Se cer îndeplinite două condiţii esenţiale pentru ca forţă majoră să îşi producă efectul: avertizarea , adică anunţarea de către debitor a cazului de forţă majoră şi dovada forţei majore.  

 O clauză cu privire la forţa majoră trebuie să prevadă cerinţa anunţării imediate a cazului.  

 Proba forţei majore se va face prin certificarea de către un organ abilitat( ex: Camera de comerţ, Consulul ţării parte la contract,etc).  

 În practică, problema forţei majore se reduce cel mai adesea la cazul întârzierii în executare.[47] 

 Secţiunea 2. Neexecutarea datorită faptei unui terţ subcontractant   

 În conformitate cu prevederile art. 79 alin.2,  „  Dacă neexecutarea de către o parte este determinată de neexecutarea de către un terţ pe care ea l-a însărcinat să execute în întregime sau parţial contractul, această parte nu este exonerata de răspundere decît în cazul:    

    a) în care este exonerată în temeiul dispoziţiilor paragrafului precedent

   b în cazul în care terţul ar fi, de asemenea, exonerat dacă dispoziţiile acestui paragraf îi erau aplicate.”

Aşadar, o parte  nu poate invoca  drept motiv de exonerare de răspundere, neexecutarea contractului de către un  terţ , pe care ea l-a însărcinat  execute, parţial   , acest contract, decât  dacă dovedeşte că sunt   întrunite condiţiile de exonerare prevăzute  textul de lege de  , atât in persoana sa cât si a terţului , dacă  i-ar fi fost aplicate.    Ipoteza vizează cazurile subcontractantilor, mandatarilor, intermediarilor, practic doar acei  terţi care sunt  însărcinaţi de vânzător după încheierea contractului.   Noţiunea de „ terţ” nu cuprinde furnizorii de bunuri  de materii prime către vânzător.  

Secţiunea 3. Condiţii procedurale ale efectului exonerator de răspundere. Situaţia culpei cocontractantului   

 Conform art. 79 alin. 4, „ Partea care nu a executat trebuie să avertizeze cealaltă parte despre piedică şi efectele acesteia asupra capacităţii sale de executare. Dacă avertismentul nu soseşte la destinaţie într-un termen rezonabil calculat din momentul în care partea care nu a executat a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască piedica, aceasta este ţinută la daunele-interese cauzate de neprimire”.  

Obligaţia de a notifica cealaltă parte despre impediment se extinde atât asupra situaţiei în care partea nu îşi poate îndeplini obligaţiile din cauza unei piedici imprevizibile, cât şi asupra cazului în care partea intenţionează să execute prin îndeplinirea unei prestaţii echivalente.  

Exonerarea de răspundere a uneia dintre părţi nu împiedică pe cealaltă de a-şi exercita toate drepturile sale, altele decât cel de a obţine daune-interese.  

Conform prevederilor art. 80, „O parte nu se poate prevala de o neexecutare a celeilalte părţi, în măsura în care această neexecutare este determinată de un act sau de o omisiune din partea sa.”  Convenţia  aplică principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”. Dispoziţiile art. 80 reprezintă o consecinţă a faptului că la încheierea oricărui contract, un rol determinant îl ocupă reprezentarea contraprestaţiei părţii cocontractante, astfel încât orice act sau omisiune, în sensul de a împiedica executarea obligaţiilor celeilalte părţi, conduce la o situaţie incompatibilă cu scopul contractului.

SUBCAPITOLUL VII

CONSERVAREA MĂRFURILOR

Secţiunea 1. Obligaţia vânzătorului de conservare a mărfurilor  

Vânzătorul are obligaţia de a lua măsurile rezonabil necesare în vederea conservării mărfurilor predate, cum ar fi de exemplu, plasarea lor în depozite până la data la care cumpărătorul le va ridica sau va plăti preţul plus toate cheltuielile suplimentare.[48]   El are un drept de retenţie a bunurilor, până la momentul la care cumpărătorul, răspunzător pentru cheltuielile de conservare avansate de vânzător îşi va achita datoriile.    Conform art. 85, sumele avansate de vânzător trebuie să fie rezonabile, iar în cazul în care acesta săvârşeşte o contravenţie la contract, iar cumpărătorul a declarat contractul rezolvit,  nu mai are dreptul să le ceară.

Secţiunea 2. Obligaţia cumpărătorului de conservare a mărfurilor   

 În cazul în care cumpărătorul a primit mărfurile şi înţelege să îşi exercite dreptul de a le refuza, el trebuie să ia, ţinând seama de împrejurări, măsuri rezonabile pentru a le conserva. El va reţine mărfurile până ce vânzătorul îi va rambursa cheltuielile  sale rezonabile.  

 Conform art. 86, alin. 2, există patru condiţii ce se cer îndeplinite:  

 1. „mărfurile expediate cumpărătorului să fi fost puse la dispoziţia sa la locul lor de destinaţie, iar cumpărătorul să îşi fi exercitat dreptul de a le refuza”.   

 2. cumpărătorul să poată prelua marfa în posesie fără plata preţului, potrivit prevederilor contractului sau ale Convenţiei

 3. preluarea mărfii în posesie să se facă fără cheltuieli nerezonabile

 4. vânzătorul să nu fie prezent la locul de destinaţie şi nici să existe în acel loc o persoană care să aibă calitatea de a prelua mărfurile pe seama vânzătorului.”     

Secţiunea 3. Prevederi comune pentru ambele părţi  

Conform dispoziţiilor art. 87 şi 88, partea care este ţinută să asigure conservarea mărfurilor în temeiul prevederilor precitate( art. 85 şi 86), are două posibilităţi principale: 

 1. „să depoziteze mărfurile în magaziile unui terţ, pe cheltuiala celeilalte părţi, cu condiţia ca acele cheltuieli sa fie rezonabile”( art. 87) .

 În cazul în care costurile sunt nerezonabile, acestea afectează doar dreptul părţii de a obţine rambursarea lor completă, astfel încât, se va analiza cât din cuantumul total al costurilor reprezintă cheltuieli rezonabile.   Cât priveşte noţiunea de „ magazie” trebuie înţeleasă ca reprezentând orice loc pretabil depozitării mărfurilor.  

2. „să procedeze la vânzarea mărfurilor, prin orice mijloace adecvate, atunci când cealaltă parte întârzie în mod rezonabil să primească mărfurile în posesie ori să le preia sau să plătească preţul ori cheltuielile de conservare. Intenţia de vânzare trebuie să fie notificată celeilalte părţi”.   

Soluţia vânzării se impune cu atât mai mult în situaţia în care  mărfurile sunt degradabile, urmând ca acele cheltuilei rezonabile să fie recuperate de partea care vinde mărfurile  direct din preţul vânzării.   

CAPITOLUL V

RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ A PĂRŢILOR          

SUBCAPITOLUL I

NOŢIUNEA DE CONTRAVENŢIE ESENŢIALĂ LA CONTRACT PREVĂZUTĂ DE CONVENŢIA DE LA VIENA

Conform art. 25 din Convenţie  „ O contravenţie la contract săvîrşită de una din părţi este esenţială cînd ea cauzează celeilalte părţi un prejudiciu prin care o privează în mod substanţial de ceea ce aceasta era în drept să aştepte de la contract, în afară de cazul în care partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat, iar o persoană rezonabilă, cu aceeaşi pregătire şi aflată în aceeaşi situaţie, nu l-ar fi prevăzut nici ea “.

Pentru a fi „ esenţială” contravenţia  trebuie să  cauzeze celeilalte părţi un prejudiciu prin care o privează în mod substanţial de ceea ce aceasta era în drept să se aştepte de la contract.  Noţiunea este definită, aşadar, în esenţă, prin prisma noţiunii de cauză( scop), care , în sistemele de drept romanist constituie o condiţie de validitate a tuturor contractelor. Contravenţia poate fi esenţială chiar dacă nu afectează o clauză esenţială a contractului ci una neesenţiala, dacă prin aceasta este afectat scopul fundamental pentru care partea prejudiciata a încheiat contractul( ex: clauza de exclusivitate). Aprecierea prejudiciului ca fiind „substanţial” se face în lumina împrejurărilor concrete ale cauzei.  

Îndeplinirea criteriului de bază este o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru ca o contravenţie la contract să fie esenţială. Trebuie ca partea care a încălcat contractul să fie în culpă, apreciată prin raportare la o persoană rezonabilă aflată în aceaşi situaţie. 

SUBCAPITOLUL II

RĂSPUNDEREA VÂNZĂTORULUI

Secţiunea 1. Mijloacele pe care le are la dispoziţie  cumpărătorul în caz de contravenţie esenţială la contract din partea vânzătorului  

Conform art. 45 alin.1, “Dacă vînzătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din contractul de vînzare sau din prezenta convenţie, cumpărătorul este îndreptăţit: a) să exercite drepturile prevăzute la art. 46-52; b) să ceară daunele-interese prevăzute la art. 74-77”.

Potrivit alin 2 al art. 45,  “Cumpărătorul nu pierde dreptul de a cere daune-interese dacă îşi exercită dreptul de a recurge la un alt mijloc “.

Aşadar, cumpărătorul nu pierde dreptul de a cere daune-interese  dacă îşi exercita   dreptul de a recurge la un alt mijloc, daunele-interese putând fi coroborate cu oricare din drepturile prevăzute la art.46-52  cele din art. 71-73. Prevederile art. 45 se coroborează cu cele din art. 10 alin. 1 din Convenţia de la New York  prescripţiei  materie de vânzare de mărfuri.  [49]

Conform art. 45 alin. 3, nici o instanţă sau arbitru nu poate acorda vânzătorului un termen de graţie, atunci când cumpărătorul recurge la unul din mijloacele de care dispune în caz de contravenţie la contract. Prin Convenţie, cumpărătorul are  posibilitatea de a acorda vânzătorului un termen suplimentar, de o durată rezonabilă, iar un termen de graţie este nepotrivit în raport cu relaţiile comerciale internaţionale, prin prisma consecinţelor ce pot decurge.  

Întrucât analiza daunelor-interese am analizat-o într-un capitol precedent, vom analiza în continuare drepturile prevăzute în art. 46-52 din Convenţie

Drepturile prevăzute în art. 46-52 sunt:   

1. Dreptul cumpărătorului de a cere executarea obligaţiilor de către vânzător( art.46-48) 

Art. 46 alin.1 prevede dreptul pe care îl are cumpărătorul de a cere executarea de către vânzător a oricăreia din obligaţiile sale. Acest articol se coroborează cu art. 28 care prevede condiţiile pentru ca executarea să aibă loc în natură, precum şi cele din art. 47 privind posibilitatea cumpărătorului de a acorda vânzătorului un termen suplimentar pentru executare. 

În alineatul 2 al articolului 46 este prevăzută posibilitatea acordată cumpărătorului de a cere mărfuri de înlocuire, iar în alineatul 3 repararea de către vânzător a lipsei de conformitate.  Articolele 46-47 consacră dreptul cumpărătorului de a alege mijlocul pentru a obţine executarea obligaţiei de către vânzător. Rezultă că vânzătorul nu poate refuza executarea oferind cumpărătorului dezdăunarea prin echivalent.  

 2. Reducerea preţului( art. 50)  

 În articolul 50, este prevăzută posibilitatea cumpărătorului de a cere reducerea preţului, în cazul încălcării de către vânzător a obligaţiei de conformitate. 

• Declararea rezoluţiunii contractului( art. 49)  

Secţiunea 2. Dreptul cumpărătorului de a cere executarea obligaţiilor de către vânzător 

 1. Condiţii pentru executarea în natură   

Potrivit art. 28, „  Dacă, în conformitate cu dispoziţiile prezentei convenţii, o parte are dreptul să ceară celeilalte părţi executarea unei obligaţii, un tribunal nu este ţinut să dispună executarea în natură decît dacă o face în temeiul propriului sau drept pentru contracte de vînzare asemănătoare, necîrmuite de prezenta convenţie”.   

În lumina dispoziţiilor Convenţiei, instanţa nu este obligată să dispună executarea în natură decât dacă o face în temeiul propriului său drept pentru contracte asmenatoare necârmuite de Convenţie.  În consecinţă, dacă dreptul naţional nu permite obligarea vânzătorului la executarea în natură a obligaţiei sale pentru contracte de vânzare-cumpărare necârmuite de Convenţia de la Viena, instanţa naţională nu este obligată să dispună o asemenea măsură, deşi cumpărătorul este în drept, conform art. 46 alin.1 din Convenţie. 

2. Mijloacele speciale de executare în cazul încălcării de către vânzător a obligaţiei de conformitate a mărfii   

Art. 46 alin.2.” Dacă    mărfurile nu sînt conforme cu contractul, cumpărătorul nu poate cere vinzatorului predarea unor mărfuri de înlocuire decît dacă lipsa de conformitate constituie o contravenţie esenţială la contract şi dacă această predare este cerută în momentul denunţării lipsei de conformitate în baza art. 39 sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunţare”. 

 Două condiţii se cer îndeplinite:  

 1. Lipsa de conformitate să constituie o contravenţie esenţială la contract( condiţie de fond)  

2. Predarea mărfii de înlocuire să fie cerută în momentul denunţării lipsei de conformitate potrivit art. 39 sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunţare( condiţie deprocedură)  

 Predarea unor mărfuri de înlocuire este posibilă numai dacă acestea prezintă caracterul unor bunuri generice. 

 Art. 46 alin. 3  „ Dacă mărfurile nu sînt conforme cu contractul, cumpărătorul poate cere vinzatorului să repare lipsa de conformitate, în afară de cazul în care acesta ar fi nerezonabil, ţinînd seama de toate împrejurările. Reparaţia trebuie cerută în momentul denunţării lipsei de conformitate, făcută în baza art. 39 sau într-un termen rezonabil calculat de la această denuţare” . 

Cu privire la condiţia „ nerezonabilă” se consideră că o asemenea împrejurare ar putea consta în cheltuielile pe care le presupune reparaţia, care  ar fi mult mai mari decât alte mijloace prin care cumpărătorul ar putea obţine executarea contractului.  

Cererea reparaţiei nu mai ţine de condiţia de fond enunţată în alineatul precedent, cu privire la contravenţia la contract însă este supusă condiţiei de procedură, astfel încât reparaţia trebuie cerută în momentul denunţării lipsei de conformitate potrivit art. 39 sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunţare.  

3. Acordarea unui termen suplimentar pentru executare 

Potrivit art. 47 alin.1” Cumpărătorul poate acorda vânzătorului un termen suplimentar , pe o durată rezonabilă pentru executarea obligaţiilor sale”.  

Această reglementare vine în întâmpinarea părţilor, în sensul că acordă posibilitatea vanzatoarului de a executa contractul într-un termen pe care cumpărătorul îl consideră rezonabil, raţiunea acestei reglementări fiind aceea că pentru cumpărător ar putea fi mai convenabil ca vânzătorul să îşi execute obligaţiile, chiar mai taziu, în loc să se procedeze la o acţiune judiciară pentru obligarea la executare.  

Cu toate acestea, cumpărătorul nu este împiedicat să solicite rezoluţiunea contractului în cazul în care vânzătorul nu îşi respectă obligaţiile în cadrul termenului de graţie acordat, sau eventual la o cumpărare de înlocuire.  

Nu are importantă felul obligaţiei pe care vânzătorul a încălcat-o.  

 În alineatul 2 al articolului 47, Convenţia prevede principala consecinţă juridică a acordării termenului suplimentar. Potrivit textului, „ cumpărătorul nu poate, înainte de expirarea acestui termen, să se prevaleze de vreunul din mijloacele de care dispune în caz de contravenţie la contract” .

Textul de lege vizează protecţia vânzătorului, aşadar, pendente termine, obligaţia vânzătorului există însă cumpărătorul nu poate solicita executarea.   

Chiar dacă  vânzătorul a executat în cadrul termenului suplimentar, totuşi , prin acest fapt, cumpărătorul nu pierde dreptul de a cere daune-interese pentru întârziere în executare , potrivit tezei a II-a a aceluiaşi articol.  

Secţiunea 3. Reducerea preţului în cazul încălcării de către vânzător a obligaţiei de conformitate a mărfii    

Cumpărătorul are dreptul de a solicita o reducere din preţ în cazul în care vânzătorul a încălcat obligaţia de conformitate, conform art. 50 din Convenţie.  

Cumpărătorul poate reduce preţul proporţional cu diferenţa între valoarea pe care mărfurile efectiv predate le aveau în momentul predării şi valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în acel moment, indiferent dacă preţul a fost plătit sau nu.  Momentul de referinţă pentru calculul diferenţei de preţ este cel al predării mărfii şi nu cel al încheierii contractului. Dreptul cumpărătorului de a cere reducerea preţului poate avea  loc în concurs cu solicitarea de daune interese, cele două putând fi exercitate alternativ sau cumulativ.  

Potrivit art. 50 teza II, dacă vânzătorul repară orice deficienta a obligaţiilor sale, sau dacă cumpărătorul refuză să accepte executarea de către vânzător, cumpărătorul nu poate reduce preţul.  

Secţiunea 4. Dreptul cumpărătorului de a declara rezoluţiunea contractului  

 1. Caracterul subsidiar al măsurii   

Rezoluţiunea contractului este o măsură subsidiară, aşadar, cumpărătorul va solicita mai întâi executarea contractului.  

Pentru a putea declara rezoluţiunea, trebuiesc îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 49 alin. 1 şi 2.  

2. Declaraţia de rezoluţiune           

Potrivit art. 49 alin.1 „  Cumpărătorul poate declara contractul rezolvit:    a) dacă neexecutarea de către vînzător a oricăreia dintre obligaţiile ce rezultă pentru el din contract sau din prezenta convenţie constituie o contravenţie esenţială la contract; sau  b) în caz de nepredare, dacă vînzătorul nu predă mărfurile în termenul suplimentar acordat de cumpărător în conformitate cu paragraful 1 al art. 47 sau dacă declară că nu le va preda în termenul astfel acordat “.Cele două cazuri sunt prevăzute alternativ, iar contractul este rezolvit ca urmare a declaraţiei cumpărătorului.  

 Declaraţia de rezoluţiune va fi făcută printr-o notificare adresată de cumpărător vânzătorului.  

 3. Situaţia regulă. Încălcarea esenţială a contractului( art. 49, alin.1, lit.a)

În acest caz, vorbim de contravenţie esenţială la contract. Rezoluţiunea poate fi declarată pentru încălcarea oricăreia din obligaţiile vânzătorului, aşadar, dacă nepredarea mărfii constituie, conform convenţiei părţilor, o încălcare a unei obligaţii esenţiale, atunci, cumpărătorul este îndreptăţit să declare contractul rezolvit, imediat, fără notificare sau vreo formalitate .

 4.  Situaţia specială. Întârzierea vânzătorului în predarea mărfii( art.49, alin.1, lit.b)   

În cazul în care i s-a acordat vânzătorului un termen suplimentar pentru predare, dar vânzătorul nu respectă termenul sau declară ca nu va preda în termen, cumpărătorul este în drept  să declare rezoluţiunea contractului.  

5. Decăderea cumpărătorului din dreptul de a declara rezoluţiunea contractului dacă vânzătorul a predat mărfurile   

 Când vânzătorul a predat mărfurile, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a rezolvi contractul dacă nu a făcut-o:   

a) în caz de predare tardivă, într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a ştiut că predarea a fost efectuată; b) în cazul unei contravenţii, alta decît predarea tardivă, într-un termen rezonabil  i) calculat din momentul în care a cunoscut sau trebuia să cunoască această contravenţie;ii) după expirarea oricărui termen suplimentar acordat de cumpărător în conformitate cu paragraful 1 al art. 47 sau după ce vînzătorul a declarat că nu-şi va executa obligaţiile în acest termen suplimentar; sau iii) după expirarea oricărui termen suplimentar indicat de vînzător în conformitate cu paragraful 2 al art. 48 sau după ce cumpărătorul a declarat că nu va accepta executarea.
           

6. Alte cazuri de decădere   

Cumpărătorul pierde dreptul de a declara rezolvit contractul potrivit art. 82.alin.1 şi potrivit 48 alin.2 . 

Art. 82 alin.1: „  Cumpărătorul pierde dreptul de a declara contractul rezolvit sau de a cere vînzătorului predarea mărfurilor de înlocuire dacă lui îi este imposibil să restituie mărfurile într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit.”

Potrivit art. 48 alin.2  „Dacă vînzătorul cere cumpărătorului să-i comunice dacă acceptă executarea, iar cumpărătorul nu îi răspunde într-un termen rezonabil, vînzătorul poate să-şi execute obligaţiile în termenul pe care l-a indicat în cerere. Cumpărătorul nu poate, înainte de expirarea acestui termen, să se prevaleze de un mijloc incompatibil cu executarea obligaţiilor de către vînzător “.

Secţiunea 5. Situaţii speciale de responsabilitate a vânzătorului

“Dacă vînzătorul nu predă decît o parte din mărfuri sau dacă numai o parte din mărfurile predate este conformă cu contractul, art. 46-50 se aplică în ce priveşte partea lipsă sau neconformă”(art.51 alin.1).

 Prin reglementarea cuprinsă Convenţia consacră posibilitatea declarării rezoluţiunii parţiale.

„Cumpărătorul nu poate să declare contractul rezolvit în totalitatea sa decît dacă neexecutarea parţială sau lipsa de conformitate constituie o contravenţie esenţială la contract.( art. 51 alin.2) “.   „ Dacă vânzătorul predă mărfurile înainte de data stabilită, cumpărătorul are facultatea de a le prelua sau de a le refuza”. Acest articol reglementează situaţia în care vânzătorul face o predare anticipată, existând în acest caz un drept de opţiune a cumpărătorului între a prelua sau nu mărfurile.

Totuşi, refuzul trebuie să aibă o justificare rezonabilă, întrucât conform art. 7 alin. 1 din Convenţie impune respectarea principiului bunei credinţe în comerţul internaţional.

„ Dacă vînzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute de contract, cumpărătorul poate accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar. În cazul în care cumpărătorul acceptă să o preia integral sau parţial, trebuie să o plătească la preţul din contract “.( art. 52alin.2)

Şi în acest caz există dreptul de opţiune al cumpărătorului. Ca regulă, el poate accepta numai cantitatea contractată, însă, în acest caz, poate accepta sau refuza cantitatea în exces. 

Atunci când nu este posibil pentru cumpărător să refuze numai cantitatea în exces, cumpărătorul poate declara contractul rezolvit,”  dacă, cantitatea în exces constituie o încălcare esenţială a contractului”. [50]  

SUBCAPITOLUL III

RĂSPUNDEREA CUMPĂRĂTORULUI

Secţiunea 1. Enumerarea mijloacelor de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract din partea cumpărătorului 

 Art. 61 din Convenţie  alin. 1:

  „  În cazul în care cumpărătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin, din contractul de vînzare sau din prezenta convenţie, vînzătorul este îndreptăţit să:

1. exercite drepturile prevăzute la art. 62-65;
2.  ceară daunele-interese prevăzute la art. 74-77” [51]

Drepturile prevăzute la art.62-65, sunt:  

 –          să ceară executarea obligaţiilor de către cumpărător( art. 62) cu posibilitatea acordării unui termen suplimentar pentru executare( art. 63);  

 –          să declare rezoluţiunea contractului ( art. 64) ; 

 –          în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de a specifică elementele caracteristice ale mărfurilor vânzătorul  poate să efectueze singur specificarea cu obligaţia de a-i comunica cumpărătorului despre acest fapt( art. 65) ;

Secţiunea 2. Dreptul vânzătorului de a cere executarea obligaţiilor de către cumpărător   

Conform art. 62 din Convenţie „  Vînzatorul poate să ceară cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfii predate sau executarea altor obligaţii ale cumpărătorului, în afară de cazul în care nu s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu aceste cereri” .

Constatăm o condiţie cu privire la exercitarea acestui drept, faptul de a nu se fi prevalat de „ un mijloc incompatibil”, cum ar fi de exemplu declararea rezoluţiunii conform art. 64.   Pentru a putea proceda la executarea în natură a obligaţiilor pe cale silită, în instanţă, trebuie să se ţină seama de prevederile art. 28 din Convenţie, astfel încât, obligarea la plată, de exemplu, poate fi supusă de instanţă numai dacă o asemenea posibilitate este prevăzută de sistemul sau de drept.   Cu alte cuvinte, atunci când sistemul de drept permite executarea în natură şi sunt îndeplinite cerinţele art. 62, instanţa poate obliga cumpărătorul la executarea în natură.      

Secţiunea 3. Acordarea unui termen suplimentar pentru executare      

 Potrivit art. 63 alin.1, „Vînzătorul poate acorda cumpărătorului un termen suplimentar, de durată rezonabilă, pentru executarea obligaţiilor sale” . 

Acordarea cumpărătorului  unui   termen suplimentar pentru executare, indiferent de felul obligaţiei,  reprezintă un drept al vânzătorului şi apare ca o consecinţă firească a faptului că judecătorul nu poate acorda un termen de graţie  atunci când vânzătorul se prevalează de unul din mijloacele de care dispune în caz de contravenţie la contract.( art. 61 alin.3)  

În cazul în care cumpărătorul nu respectă nici acest termen , vânzătorului nu îi rămâne decât să procedeze la rezoluţiunea contractului( art. 64 alin. 1 lit. b) şi eventual la o vânzare compensatorie( art. 76) .   Termenul trebuie să aibă o durată rezonabilă. Raţiunea termenului rezonabil constă în aceea de a împiedica un eventual abuz al vânzătorului prin acordarea unui termen prea scurt, termen în care, cumpărătorul apare evident că nu ar avea posibilitatea de a executa.   Consecinţa acordării termenului suplimentar este prevăzută în art. 63 alin. 2. Teza I a acestuia prevede că „.vânzătorul nu poate, înainte de expirarea acestui termen, să se prevaleze de vreunul din mijloacele de care dispune în caz de contravenţie la contract”.   

În aceste condiţii, cumpărătorul este presupus în termen, astfel încât el trebuie să efectueze toate actele necesare executării obligaţiei.  

 Teza a II-a a articolului 63, alin. 2, prevede ipoteza conform cu care „Totusi, vânzătorul nu pierde, prin acest fapt, dreptul de a cere daune-interese pentru întîrzierea în executare”. 

Cu toate că vânzătorul poate acorda un termen suplimentar pentru executare indiferent de felul obligaţiei, el poate declara rezoluţiunea numai în cazul încălcării obligaţiilor de plată a preţului şi de preluare a mărfii.    

Secţiunea 4. Dreptul vânzătorului de a declara rezoluţiunea contractului    

 1. Caracterul subsidiar al măsurii   

Rezoluţiunea contractului o apare ca un mijloc subsidiar , măsură la care vânzătorul va recurge numai dacă se întrunesc condiţiile prevăzute de art. 64 alin.1 sau 2. faţă de cererea de executare a contractului.  

2. Declaraţia de rezoluţiune   

Potrivit art. 64 alin. 1,  „ Vînzătorul poate să declare contractul rezolvit:  a) dacă neexecutarea de către cumpărător a oricărei obligaţii ce rezultă pentru el din contract sau din prezenta convenţie constituie o contravenţie esenţială la contract; sau    b)  în cazul în care cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de plată a preţului sau nu preia mărfurile predate în termenul suplimentar acordat de vînzător în conformitate cu paragraful 1 al art. 63 sau dacă declară că nu o va face în termenul astfel acordat”.

Pentru identitate de raţiune, Convenţia reglementează în acest articol declaraţia de rezoluţiune în mod simetric cu cea instituită în art. 49 alin. 1.  

Cazurile de rezoluţiune sunt alternative, primul reprezentând situaţia regulă iar al doilea situaţia  specială aplicabilă în condiţii restrictive.  

Contractul este rezolvit ca urmare a declaraţiei de rezoluţiune, care, pentru a produce efecte, trebuie să fie făcută printr-o notificare către cumpărător.  

3.  Situaţia regulă. Încălcarea esenţială a contractului  

Rezoluţiunea poate fi declarată pentru încălcarea oricărei obligaţii, însă, trebuie ca încălcarea contractului să fie esenţială. 

Astfel stând lucrurile, vânzătorul poate declara rezoluţiunea şi în cazul neplăţii ,  dacă  refuzul plăţii este ferm sau în caz de nepreluare a mărfii, dacă  este vorba despre o marfă perisabilă, aflată într-un depozit  refuzată categoric de cumpărător.

4. Situaţia specială. Întârzierea cumpărătorului în plata preţului sau în preluarea mărfii predate.

Ipoteza are în vedere situaţia în care s-a acordat un termen suplimantar, astfel încât, în caz de neexecutare din partea cumparatrului, vânzătorul poate declara contractul rezolvit. 

 5. Decăderea vânzătorului din dreptul de a declara contractul rezolvit, dacă cumpărătorul a plătit preţul( art. 64 alin. 2)   

Textul de lege menţionat prevede:”  Totuşi, cînd cumpărătorul a plătit preţul, vinzătorul este decăzut din dreptul de a declara contractul rezolvit, dacă nu a făcut-o:   a) în caz de executare tardivă de către cumpărător, înainte de a fi ştiut că executarea a avut loc; sau   b) în cazul unei alte contravenţii a cumpărătorului decît executarea tardivă, într-un termen rezonabil: i) calculat din momentul în care vinzatorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască această contravenţie; sau ii) după expirarea oricărui termen suplimentar acordat de vînzător în conformitate cu paragraful 1 al art. 63 sau după ce cumpărătorul a declarat că nu-şi va executa obligaţiile în acest termen suplimentar”. 

Acest text este simetric cu cel din art. 49 alin.2. Aşa cum se observă, condiţia esenţială pentru a fi decăzut din dreptul de a declara rezoluţiunea contractuluii este aceea de a se fi efectuat plata de către cumpărător, în condiţiile prevăzute . Scopul este de a întări caracterul de excepţie al rezoluţiunii.  

Secţiunea 5. Mijloacele de care dispune vânzătorul în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de a specifica elementele caracteristice ale mărfurilor( art. 65)   

Articolul 65 are în vedere situaţia în care vânzătorul produce mărfurile, pe baza specificaţiilor ce trebuie comunicate de cumpărător, adică, formă, măsură, alte caracteristici.   Textul de lege acordă posibilitatea vânzătorului de a face el aceste specificaţii, potrivit cu nevoile cumpărătorului care i-ar putea fi cunoscute. Per a contrario, rezultă că dacă nu ar putea cunoaşte elementele, vânzătorul nu ar putea specifică elementele.   Cumpărătorul trebuie să trimită specificaţiile „la data convenită sau într-un termen rezonabil calculat de la primirea unei cereri din partea vânzătorului”.  

Vânzătorul este obligat să îi comunice cumpărătorului specificaţile pe care le face în numele său, în caz contrar cumpărătorului nu îi este opozabilă specificarea.   În cazul în care vânzătorul alege să efectueze specificaţile, al are următoarea alternativă: 

 a) să facă acest lucru imediat după ce a expirat data convenită în contract pentru efectuarea specificării de către cumpărător, sau  

 b) să ceară specificarea de la cumpărător, caz în care vânzătorul trebuie să aştepte un termen rezonabil calculat din momentul în care cumpărătorul a primit cererea. 

Termenul rezonabil acordat de vânzător sau apreciat de instanţă începe să curgă de la data când cumpărătorul a primit notificarea, deci, Convenţia, consacră în acest caz teoria recepţiei.   

CAPITOLUL VI

C O N C L U Z I I

În lumina celor arătate, putem conchide că  efectele contractului de  vânzare cumpărare comercială internaţională,  constau , în principal, în obligaţiile pe care părţile şi le asumă prin încheierea contractului.  

Văzut prin prisma elementelor ce compun aceste obligaţii, contractul de vânzare-cumpărare comercială internaţională apare ca fiind un act deosebit de important în relaţiile comerciale dintre partenerii aflaţi pe teritorii ale unor state diferite.  

Convenţia de la Viena, din 1980, a realizat un pas uriaş  prin  reglementarea drepturilor şi obligaţiilor  părţilor din contract, într-o manieră uniformă. Cu toate acesteea,  prevederile Convenţiei au  un caracter supletiv, astfel încât, părţile , în baza principiului libertăţii contractuale, pot deroga de la aplicarea prevederilor , rolul voinţei părţilor constituind un element esenţial în formarea şi executarea contractului.  

 Vânzătorul are trei obligaţii principale, predarea mărfurilor,  remiterea documentelor cu privire la marfă  şi transmiterea proprietăţii. Pe lângă aceste  obligaţii principale, vânzătorul este obligat să asigure conformitatea mărfurilor şi să garanteze pentru evicţiune.  

Cumpărătorul are   două obligaţii principale, constând în plata preţului şi preluarea mărfii. În plus, cumpărătorului îi revin obligaţii şi din punct de vedere al verificării conformităţii mărfii .  

Privite din alt unghi, efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială internaţională reprezintă consecinţele pe care  le produc actele şi faptele juridice ca urmare a executării contractului de către părţi.   

La fel ca în orice contract, atâta timp cât părţile respectă principiile pe care contractul se bazează, probleme majore nu apar, însă, ele apar atunci când una sau ambele părţi nu îşi execută obligaţiile.  

Răspunderea părţilor constă în principal în obligarea la executare, cu daune-interese, iar în subsidiar, rezoluţiunea contractului . 

Transferul proprietăţii nu este reglementat de Convenţia de la Viena, chiar dacă se instituie în sarcina vânzătorului obligaţia de a transmite proprietatea. Acest aspect este lăsat la latitudinea părţilor, întrucât, părţile pot dispune momentul la care transferul proprietăţii poate fi făcut, după caz:  la predarea mărfii, la primire, la un alt moment ulterior, în funcţie de particularităţile mărfurilor şi alte elemente contractuale.

Cât priveşte transferul riscurilor, Convenţia de la Viena face referire la două cazuri regulă şi anume, când mărfurile sunt transportate sau când sunt vândute în cursul transportului, precum şi alte cazuri cu titlu de excepţie. 

Trebuie evidenţiat faptul că , în funcţie de natura şi complexitatea mărfurilor ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare internaţională, contractul ce se  va încheie între părţi va cuprinde anumite particularităţi, menţionate în contract sub forma unor clauze clare, de natură a nu da naştere la interpretări, fapt ce va conduce la o individualizare a fiecărui contract.

 

 

Iacob Constantin DRĂGAN

Avocat

Baroul Bucuresti

01/01/2010

 

 

 

B I B L I O G R A F I E     S E L E C T I V Ă

A. LITERATURĂ DE SPECIALITATE- JURISPRUDENŢĂ

Autori  români

1. Smaranda ANGHENI/Magda VOLONCIU/C. STOICA– Drept comercial, Ediţia a 4-a , editura CH Beck, Bucureşti, 2008;

2. Cătălin BĂDOIU  /Cristian HARAGA – Obligaţiile comerciale, practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006;

3. Gh. CARAIANI/C.CAZACU–Vămuirea mărfurilor de export-import, Ed. Economică, Bucureşti, 1996

4.  Gh. CARAIANI  /Lucian PRICINA – Transporturi şi expeditii rutiere,  Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

5. Stanciu D.CĂRPENARU– Drept comercial, ed.a 7-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

6. Octavian CĂPĂŢÂNĂ  /Gh. STANCU – Dreptul Transporturilor, Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 548 şi urm.

7. Cristina CUCU/Marilena GAVRIŞ– Contractele comerciale, Practică Judiciară, Ediţia a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;

8. Francisc DEAK/St.D. CĂRPENARU –Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993.

9. Maria DUMITRU   – Regimul juridic al dobânzii  legale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;

10.  Dumitru FLORESCU/Liviu Narcis PÂRVU- Contractele de comerţ internaţional, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007.

11.  Dumitru PATRICHE  –  Tratat de economia comerţului, Ed. Eficient, Bucuresti, 1998;

12.  Ioan POPA– Contractul de vânzare-cumpărare, Ed.a II-a revazuta şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.

13. Vasile PĂTULEA/C.Turianu – Curs rezumat de Drept al afacerilor,Editura Scripta, Bucureşti , 1994;

14.  Vasile PĂTULEA/C. Turianu– Elemente de drept comercial, Ed. Press   Mihaela SRL, Bucureşti, 1996;

15. Dumitru RĂDESCU, Dicţionar de Drept privat, Editura Mondan’94, Bucureşti, 1997;

16.  Constantin  STĂTESCU/Corneliu  BÂRSAN– Teoria generală a obligaţiilor, ed. A IX-a revăzută şi adaugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.

17. Dragoş  Alexandru SITARU– Dreptul comerţului international- Tratat , Partea Generală, Ed. Universul Juridic , Bucureşti , 2008;

18. Dragoş   Alexandru SITARU/Claudiu Paul BUGLEA/ Şerban  Alexandru STĂNESCU– Dreptul comertului international- Tratat, Partea Speciala, Ed. Universul Juridic , Bucureşti , 2008;

19. Iosif URS, S. ANGHENI– Drept civil. Drepturile reale. Teoria generala a obligaţiilor  Ed. Oscar Print, Bucureşti,, 1997;

Autori străini

1.  Federico  DEL  GIUDICE– Nuovo dizionario giuridico, V edizione, ed. Simone, Napoli, 1998;

2. Francesco GALGANO– Diritto di commercio internazionale, Marella Fabrizio ed.Cedam, Italia, 2007;

3.  L. MOSSA   – Diritto commerciale, 2 vol,. Milano, Societa editrice “Libraria”, 1937;

4. Umberto NAVVARINI– Tratatto elementare di Diritto commerciale, ed. 5, 2 vol, Torino, 1937;

5.  R.ROBLOT/G.RIPPERT – Traite de Droit Comercial, vol, I, ed.14,  1991, vol. II, ed. 13, 1992, Paris.

B. ACTE NORMATIVE, REVISTE DE SPECIALITATE     

 1. Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri,     adoptată la Viena, 11.04.1980 la care România a aderat prin  Legea nr. 24 din 06/03/1991  publicată în M.Of.partea I nr. 54 din 19.03.1991. 

 2. Rezoluţia ONU  nr. 39/248 din 8 aprilie 1985; 

 3. Codul Comercial din 27/06/1997 al României cu  modificările din următoarele acte:   

    – Legea nr. 99/1999, O.U.G. nr. 138/2000 ,O.U.G. nr. 290/2000 ,O.U.G. nr. 59/2001 

    – Legea nr. 219/2005.;

 4. Codice di Commercio Italiano, Repertorio generale di massime di giurisprudenza commerciale, Ed. Unione Tipografico editrice Torinese, Torino 1907; 

 5. Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaţionale adoptate de Institutul Internaţional pentru Unificarea dreptului Privat, Roma, 2004;  

6. Convenţia de la Roma, 1980,versiune consolidată  publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor europene, nr. C27/34 din 26.01.1998 ; 

7. Regulamentul CE nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii europene, 4 iulie 2008.  

8. Tratatul de la Lisabona de modificare a tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţi Europene, ratificat de România prin Legea nr. 13/2008,  publicată în M.Of.partea I nr. 107/12.02.2008 ; 

9.  Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, New York 1974, la care România a aderat prin Legea nr. 24 din 12/03/1992, publicată în M.Of.partea I nr. 46 din 20.03.1992 ;   

10.  Revista de drept comercial, colecţia anilor 2003-2009, ed . Lumina Lex, Bucureşti; 

11. Pandectele române– III-1923, 1936.  

---

[1] Această lucrare a fost redactată în anul 2009 și e bazată pe legislația  în vigoare de la acea dată. 

Copyright: Toate drepturile rezervate.  Av Drăgan Iacob Constantin. Copierea acestei lucrări este strict interzisă, fără acceptul explicit al autorului.

[2] România a aderat  la Convenţie prin Legea nr. 24/06.03.1991, publicată în M.Oficial, partea I  nr. 54/19.03.1991.

[3]  În jurnalul oficial al Uniunii Europene, a fost publicat, la data de 4 iulie 2008,  Regulamentul CE nr. 593 din 17 iunie 2008 al Parlamentului european şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale( Roma I) care vizează obligaţiile civile şi comerciale, în cazul unui conflict de legi.Acesta se referă la contractele ce se încheie după data de 17 decembrie 2009, data când va intra în vigoare Regulamentul. Părţile sunt libere să  aleagă legea aplicabilă.Potrivit art. 13 din Regulament, contractul , sau numai o parte, va fi guvernat de legea aleasă de părţi.Această alegere trebuie să fie expresă sau să  rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei.Conform art. 4, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă şi fără a aduce atingere atingere articolelor 5-8 legea aplicabilă contractului se va determina, după cum urmează: a) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obisuita vânzătorul…

[4] Legea nr. 105 din 22/09/1992, Publicat în M. Oficial, Partea I nr. 245 din 01/10/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

[5] Dumitru Florescu/Liviu Narcis Pârvu- Contractele de comerţ internaţional, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007.

[6] Incoterms 2000 au fost publicate, în ediţie bilingvă(engleză şi franceză), de CCI Paris în Broşura nr. 560 şi au avut la bază mai multe lucrări de prezentare comparativă a uzanţelor comerciale în materia contractului de vânzare internaţională de mărfuri.Regulile Incoterms au fost adoptate pentru prima dată în anul 1928 fiind ulterior revizuite, 1967, 1976, 1980, 1990.

[7] Gh. Caraiani/C.Cazacu-Vămuirea mărfurilor de export-import, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p .237 şi urm.

[8] Dragoş Alexandru Sitaru, Claudiu Paul Buglea, Şerban Alexandru Stănescu, Dreptul comerţului internaţional, Tratat, Partea specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008

[9] S. Angheni,M. Volonciu, C. Stoica- Drept comercial, Ediţia a 4-a , editura CH Beck, Bucureşti, 2008,p. 339.

[10] V. Patulea, C. Turianu- Curs rezumat de Drept al afacerilor,Editura Scripta, Bucureşti , 1994, pp. 105,106.

[11] În acest sens: Ioan Popa- Contractul de vânzare-cumpărare, Ed.a II-a revazuta şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008., p. 353 şi urm.

[12] Stanciu D. Carpenaru, Drept comercial, ed. A 7-a, ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2007, p. 466

[13] Pandectele romane, 1923, III, p. 396.

[14] A se vedea,  Stanciu D.Carpenaru-op. cit.

[15] S.Angheni, M. Volonciu, C. Stoica- op.cit., p. 339.

[16] Dragoş Alexandru Sitaru, Claudiu Paul Buglea, Şerban Alexandru Stănescu, op.cit.

[17] Dragoş Alexandru Sitaru, Claudiu Paul Buglea, Şerban Alexandru Stănescu, op.cit.p.42

[18] CSJ, secţia comercială, Dec.nr.7375 din 5 dec.2001, în C.J nr. 10/2002, p.35/Cristina Cucu/Marilena Gavriş- Contractele comerciale, Practică Judiciară, Ediţia a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 445/446.

[19] Pentru o analiză detaliată a condiţiilor şi cazurilor de răspundere: O. Căpăţâna, Gh. Stancu- Dreptul Transporturilor, Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 548 şi urm.

[20] Dragoş Alexandru Sitaru, Claudiu Paul Buglea, Şerban Alexandru Stănescu, op.cit.p.46

[21] Acest termen este prevăzut  de art. 70 Cod comercial italian.

[22] Pentru dezvoltarea acestui subiect: U. Navvarini- Tratatto elementare di Diritto commerciale, Torino,ed. 5, Torino, 1937.

[23] Dumitru Rădescu, Dicţionar de Drept privat, Editura Mondan’94, Bucureşti, 1997,  p. 460.

[24] În dreptul italian, dispoziţiile legale asupra păstrării dreptului de proprietate reglementează în mod special vânzarea cu plata preţului în rate. Păstrarea dreptului de proprietate trebuie consemnată prin clauză scrisă, expresă, pentru că numai astfel este opozabilă creditorilor cumpărătorului., iar efectul translativ al proprietăţii este subordonat îndeplinirii tuturor obligaţiilor cumpărătorului, până la plata ultimei rate.Justiţia franceză a considerat  că o  astfel de clauză, valabilă între părţi este inopozabilă terţilor şi îndeosebi masei credale în caz de faliment al cumpărătorului. Pentru a înlătura acest lucru a intervenit o lege, nr. 80-335 din 12.05.1980 care a reglementat clauza şi a făcut-o opozabila terţilor în anumite condiţii: act scris, existenţa lucrului în momentul revendicarii lui, exercitarea revendicarii în anumite forme şi termene.Pentru detalii în acest sens: G. Rippert, R. Roblot– Traite de droit commercial, vol. ÎI, ed. 13(1992), Paris, LG DJ p. 1101.

[25] S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica-op.cit.,  p. 344.

[26] În privinţa obligaţiilor contractuale care nu au determinată natură juridică ca fiind de rezultat ori de diligenţă, prinicpiile UNIDROIT stabilesc câteva reguli de bază, enunţate în 5.1.5.” Determinarea tipului de obligatie”, în funcţie de care se va determina  modului  obligaţiei, cum ar fi:modul în care obligaţia este exprimată în contract, preţul şi alte clauze ale contractului, gradul de risc implicat în mod normal în obţinerea rezultatului aşteptat, capacitatea celeilalte părţi de a influenţa executarea obligaţiei.

[27] Plăţile pot fi efectuate printr-o singură tranşă sau mai multe( în rate). În practica judecătorească s-a decis că plata preţului în rate reprezintă doar o modalitate de executare, care nu este de natură să schimbe caracterul unic al prestaţiei de plată a preţului, astfel încât, termenul de prescripţie, curge de la data stabilită  în contract pentru plata ultimei rate, chiar şi pentru ratele anterioare neachitate( Tribunalul Suprem prin Decizia nr. 1927/1975).Această situaţie a fost considerată justă de către unii autori pe considerentul că prin natura lui, contractul de vânzare-cumpărare este cu executare uno-ictu şi nu cu executare succesivă. În acest sens a se vedea Fr. Deak, Stanciu D. Carpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993.  Dacă, însă, părţile au stabilit că fiecare termen de plată al fiecărei rate este esenţial, atunci termenul de prescripţie poate fi calculat separat pentru fiecare rată.Cu privire la caracterul esenţial, a se vedea Fr. Deak/Stanciu D. Carpenaru, op.cit., p. 303.

[28] Dragoş Alexandru Sitaru, Claudiu Paul Buglea, Şerban Alexandru Stănescu, op.cit.p.90.

[29] S.Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 348

[30] Dragoş Alexandru Sitaru, Claudiu Paul Buglea, Şerban Alexandru Stănescu, op.cit.p.50.

[31] S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica-op.cit., p. 347.

[32]   Amânarea executării se aseamănă cu exceptia de neexecutare sub aspectul faptului că ambele au împrejurări şi efecte similare, ele prezentând însă deosebiri importante din punct de vedere al condiţiilor de exercitare. În timp ce excepţia de neexecutare este un mijloc de apărare la îndemâna părţii căreia i se pretinde executarea unei obligaţii de către cealaltă parte fără ca această să o fi executat pe a sa, în cazul amânării executării, partea poate solicita suspendarea executării contractului dacă are indicii serioase că cealaltă parte nu va executa, rezultând din acte sau fapte ce decurg din executarea până la acel moment a contractului. În această privinţă, principiile UNIDROIT, aplicabile contractelor  de comerţ internaţional prevăd în art. 7.1.3. Excepţia de neexecutare. 

[33] Dragoş Alexandru Sitaru, Claudiu Paul Buglea, Şerban Alexandru Stănescu, op.cit.p.107

[34] În dreptul nostru, dispoziţiile art. 1364 C.civ consacră principiul interdependenţei prestaţiilor celor două părţi, aplicare a expresiei inadimpleti contractus sau a retenţiei( debitum cum re junctum).

[35] U. Navvarini-op.cit., vol. I, p.212, nota 2

[36] Cât priveşte forma pe care o îmbracă notificarea precum şi teoria  expedierii, sau recepţiunii, principiile Unidroit stipulează în art. 10.1 că notificarea poate fi făcută prin orice mijloc adecvat circumstanţelor şi este considerată în vigoare la data recepţiunii. Convenţia de la Viena foloseşte teoria expediţiei notificării, conform art. 27, întrucât prevede că ” o întârziere sau o eroare în transmiterea comunicării sau faptul că nu a ajuns la destinaţie nu privează pe acea parte contractantă de dreptul de a se prevala de ea.”

[37] Dragoş Alexandru Sitaru, Claudiu Paul Buglea, Şerban Alexandru Stănescu, op.cit.p.107.

[38] Traducerea textului din lb engleză este “ amanarea”, textul original uzitând termenul “suspention of performance”, însă şi alte ţări, ca Italia, de exemplu, au adoptat aceeaşi formulă juridică “ differire”, însemnând amânare.Cu toate acestea, termenul amânare este în acest caz sinonim cu suspendarea executării obligaţiilor.

[39] Conform opiniei autorilor D. Alexandru Sitaru, C. Paul Buglea şi Ş. Al. Stănescu, în traducerea textului s-a strecurat o eroare materială, întrucât textul original se referă la art 38.1 iar introducerea oficială apare art. 36, a se vedea, op. cit.,  p. 123.

[40] Codul civil român prevede în art. 1082 posibilitatea obligării debitorului la plata daunelor interese pentru întârzierea în executare dacă nu este de rea credinţă, cu excepţia cazurilor în care se va dovedi că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, care nu-i poate fi imputată. D. Florescu/Liviu Narcis Pârvu-op.cit.,  p. 116

[41] Executară coactiva îşi are incidenţă în situaţia în care executarea silită în condiţiile dreptului comun nu satisface cerinţele de executare promptă a obligaţiilor. Se au în vedere lucrurile determinate generic. Pentru o analiză detaliată: S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op.cit.,  pp. 350-351.

[42] D. Alexandru Sitaru, C. Paul Buglea şi Ş. Al. Stănescu op.cit., p. 143.

[43] Opiniile autorilor în literatura de specialitate sunt diferite în ceea ce priveşte posibilitatea cumulului dobânzii legale cu alte tipuri de despăgubiri. Curent, în practică, s-a admis posibilitatea cumulului dobânzii cu actualizarea creanţei, în funcţie de rata inflaţiei, pe considerentul că cele două instituţii au natură juridică diferită, iar practică arbitrală şi literatura de specialitate au împărtăşit puncte de vedere contrarii.A se vedea în acest sens: Maria Dumitru- Regimul juridic al dobânzii legale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 96. În dreptul civil român, se admite cumulul dobânzii cu daunele-interese compensatorii întrucât au regim juridic diferit. Pentru analiză: C. Stătescu/C. Bârsan- Teoria generală a obligaţiilor, ed. A IX-a revăzută şi adaugită, Editura Hamangiu 2008.

[44] C. Stătescu/C. Bârsan- op.cit., p. 343.

[45] C. Stătescu/C. Bârsan-op.cit.,  p. 344.

[46] Într-o speţă , embargoul impus Iugoslaviei a constituit caz de forţă majoră, astfel încât debitorul nu a putut fi obligat la plata daunelor-interese. C.A.B, Secţia a VI-a comercială, Dec.com nr.821/16.05.2003, în R.R.D.A. nr.1/2004, p.96. A se vedea: C. Bădoiu/C. Haraga-Obligaţiile comerciale, practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 262-263

[47] D. Alexandru Sitaru, C. Paul Buglea şi Ş. Al. Stănescu op.cit.,p. 125.

[48] Tot în acest sens art. 1324 Cod civil român dispune că in  cazul în care lucrul vândut nu se predă în momentul încheierii contractului, vânzătorul este obligat să îl conserve până în momentul predării, deoarece lucrul trebuie predat”  în starea în care se afla în momentul încheierii contractului”. Cu privire la o analiză amănunţită , a se vedea: Ioan Popa,  op.cit.p348 si urm.

[49] România a aderat la Convenţia de la New York asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri prin legea nr. 24 din 12.03.1992, publicată în M.Of. partea I nr. 107 din 12.02.2008.

[50] D. Alexandru Sitaru, C. Paul Buglea şi Ş. Al. Stănescu op.cit.,p.85.

[51] A se vedea supra Cap. IV Dispoziţii comune privind obligaţiile părţilor, Subcapitolul V.

---

[i]