Prezentăm rezumatul cauzei C‑392/21, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj (România),prin decizia din 12 aprilie 2021, primită de Curte la 24 iunie 2021, în procedura:
TJ Împotriva Inspectoratului General pentru Imigrări
1. Cererea
Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 9 din Directiva 90/270/CEE a Consiliului din 29 mai 1990 privind condițiile minime de securitate și sănătate pentru lucrul la monitor [a cincea directivă individuală în sensul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 87/391/CEE] (JO 1990, L 156, p. 14, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 130).
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între TJ, pe de o parte, și Inspectoratul General pentru Imigrări (România) (denumit în continuare „Inspectoratul General”), pe de altă parte, în legătură cu respingerea de către acesta din urmă a cererii de rambursare a cheltuielilor legate de achiziționarea de ochelari, prezentată de TJ.
2. Cadrul juridic
Cadrul juridic analizat cuprinde Directiva 89/391/CEE și Directiva 90/270, precum și prevederi ale dreptului român. Directiva 89/391/CEE stabilește măsuri pentru promovarea securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă, iar Directiva 90/270 se referă la condițiile minime de sănătate și securitate pentru lucrul cu monitoare.
Potrivit Directivelor, lucrătorii care lucrează la monitoare au dreptul la teste și examene periodice ale ochilor și vederii, iar dacă rezultatele indică necesitatea, li se vor pune la dispoziție aparate de corecție speciale pentru activitatea respectivă. Aceste măsuri nu pot implica cheltuieli suplimentare pentru lucrători și pot fi asigurate prin sistemul sanitar național.
În România, Legea-cadru nr. 153/2017 prevede acordarea sporurilor pentru condiții grele de muncă, însă Directiva 90/270 stabilește clar că protecția ochilor și vederii lucrătorilor nu poate implica sporuri generale la salariu, ci trebuie asigurată fără costuri suplimentare pentru lucrători. Dreptul român prevede că protecția ochilor și vederii poate fi asigurată prin sistemul național de sănătate, conform legislației în vigoare.
3. Litigiul principal
În litigiul principal, TJ, un angajat al Inspectoratului General, Serviciul pentru Imigrări al județului Cluj (România), susține că condițiile de muncă la monitor au afectat grav vederea sa. În urma recomandării unui medic specialist, acesta a fost nevoit să-și schimbe ochelarii de vedere pentru a corecta deficiențele vizuale. TJ a solicitat rambursarea sumei de 2.629 lei românești (aproximativ 530 euro) pentru costurile achiziționării ochelarilor de vedere, dar cererea sa a fost respinsă de Inspectoratul General.
Litigiul a fost adus în fața instanței române, Tribunalul Cluj, care a respins acțiunea invocând că articolul 14 din Hotărârea Guvernului nr. 1028/2006 nu oferă dreptul la rambursarea costului aparatelor de corecție speciale, ci doar la furnizarea lor, în cazul în care sunt considerate necesare.
Ulterior, TJ a făcut recurs la Curtea de Apel Cluj, care a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu întrebări preliminare pentru a clarifica anumite aspecte. Instanța de trimitere solicită CJUE să interpreteze noțiunea de „aparate de corecție speciale” prevăzută la articolul 9 alineatul (3) din Directiva 90/270. De asemenea, instanța întreabă dacă aceste aparate se referă doar la dispozitive utilizate exclusiv la locul de muncă sau pot fi și dispozitive folosite și în afara locului de muncă. În plus, instanța cere lămuriri cu privire la modalitatea de furnizare a acestor aparate, dacă angajatorul poate rambursa costurile suportate de angajat în achiziționarea lor și dacă obligația de a furniza astfel de aparate poate fi îndeplinită prin acordarea unui spor general la salariu, denumit „spor pentru condiții grele de muncă”.
4. Cu privire la întrebările preliminare
În această cauză, Inspectoratul General contestă admisibilitatea întrebărilor preliminare, susținând că aplicarea corectă a dreptului Uniunii este evidentă și nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. Cu toate acestea, Curtea subliniază că instanțele naționale care trebuie să decidă cu privire la o chestiune și să pronunțe o hotărâre judecătorească au competența de a stabili necesitatea unei decizii preliminare și relevanța întrebărilor adresate Curții. Prin urmare, întrebările adresate de instanțele naționale beneficiază de o prezumție de pertinență, iar Curtea poate refuza să răspundă doar în cazul în care interpretarea solicitată nu are nicio legătură cu realitatea, problema este ipotetică sau Curtea nu are suficiente informații pentru a răspunde în mod util.
În legătură cu prima și a doua întrebare, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă termenul „aparate de corecție specială” din articolul 9 alineatul (3) al Directivei 90/270 include ochelarii de vedere și dacă acestea sunt limitate la utilizarea exclusivă în cadrul profesional. Curtea constată că Directiva 90/270 nu definește explicit „aparatele de corecție speciale”, dar acestea sunt considerate aparate care corectează sau previn dificultățile vizuale legate de munca cu echipamente cu monitor. Aparatul de corecție special nu este limitat la utilizarea profesională și nu este necesară o legătură de cauzalitate între lucrul la monitor și apariția dificultăților vizuale.
Cu privire la a treia și a patra întrebare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă obligația de a furniza lucrătorilor un aparat de corecție special poate fi îndeplinită fie prin furnizarea directă a aparatului, fie prin rambursarea cheltuielilor sau plata unui spor general la salariu. Curtea concluzionează că articolul 9 alineatele (3) și (4) din Directiva 90/270 permit fie furnizarea directă a aparatului de către angajator, fie rambursarea cheltuielilor suportate de lucrător, dar un spor general la salariu, care nu acoperă specific cheltuielile pentru achiziționarea aparatului, nu îndeplinește obligația impusă de directivă.
În concluzie, Curtea răspunde că întrebările preliminare sunt admisibile, că ochelarii de vedere pot fi considerați „aparate de corecție specială” în sensul Directivei 90/270 și că obligația de a furniza aceste aparate poate fi îndeplinită fie prin furnizarea directă, fie prin rambursarea cheltuielilor, dar nu prin plata unui spor general la salariu.
5. Soluția
Articolul 9 alineatul (3) din Directiva 90/270/CEE a Consiliului din 29 mai 1990 privind condițiile minime de securitate și sănătate pentru lucrul la monitor [a cincea directivă individuală în sensul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 87/391/CEE]
trebuie interpretat în sensul că
„aparatele de corecție speciale”, prevăzute de această dispoziție, includ ochelarii de vedere care vizează în mod specific corectarea și prevenirea dificultăților vizuale care au legătură cu o activitate ce implică un echipament cu monitor. Pe de altă parte, aceste „aparate de corecție speciale” nu se limitează la aparate utilizate exclusiv în cadrul profesional.
2) Articolul 9 alineatele (3) și (4) din Directiva 90/270
trebuie interpretat în sensul că
obligația de a furniza lucrătorilor în cauză un aparat de corecție special, prevăzută la această dispoziție, care îi revine angajatorului, poate fi îndeplinită fie prin furnizarea directă a aparatului respectiv de către acesta din urmă, fie prin rambursarea cheltuielilor necesare efectuate de lucrător, însă nu prin plata unui spor general la salariu lucrătorului.
6. Concluzii
Curtea consideră că întrebările preliminare sunt admisibile, deoarece instanțele naționale au competența de a stabili necesitatea unei decizii preliminare și relevanța întrebărilor adresate Curții.
Termenul „aparate de corecție specială” din articolul 9 alineatul (3) al Directivei 90/270 include ochelarii de vedere și nu se limitează la utilizarea exclusivă în cadrul profesional. Aceste aparate de corecție specială vizează corectarea sau prevenirea dificultăților vizuale legate de lucrul cu echipamente cu monitor.
Ochelarii de vedere pot fi considerați „aparate de corecție speciale” în sensul Directivei 90/270, indiferent de faptul că dificultățile vizuale pot fi cauzate sau nu de lucrul la monitor.
Obligația de a furniza lucrătorilor un aparat de corecție special, prevăzută de articolul 9 alineatul (3) din Directiva 90/270, poate fi îndeplinită fie prin furnizarea directă a aparatului de către angajator, fie prin rambursarea cheltuielilor suportate de lucrător. Cu toate acestea, un spor general la salariu care nu acoperă specific cheltuielile pentru achiziționarea aparatului nu îndeplinește obligația impusă de directivă.
Iacob Constantin DRĂGAN
Avocat
Co-founder/Co-owner TRAD CLEAR LASER SRL
Referințe: