Deprecated: Funcția is_staging_site este considerată învechită începând cu versiunea 3.3.0. Folosește în locul ei in_safe_mode. in /home/avocatdr/public_html/wp-includes/functions.php on line 6031
Atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvență | Iacob Constantin DRĂGAN
Deprecated: Funcția is_staging_site este considerată învechită începând cu versiunea 3.3.0. Folosește în locul ei in_safe_mode. in /home/avocatdr/public_html/wp-includes/functions.php on line 6031

Atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvență

Cabinet de avocat DRAGAN IACOB CONSTANTIN > Articole > Atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvență

Articol publicat în : Acta Universitatis George Bacovia

ACTA UNIVERSITATIS GEORGE BACOVIA. JURIDICA is indexed in:

SCIPIO -Scientific Publishing Information Online; C.E.E.O.L.(Central and Eastern European Online Library); ProQuest; EBSCO

Articol disponibil pentru vizualizare si aici:

https://www.ugb.ro/Juridica/Issue11ROEN/10._Atragerea_raspunderii_pentru_intrarea_in_insolventa.Constantin_Dragan.RO.pdf

https://www.academia.edu/38750049/Iacob_Constantin_DR%C4%82GAN

Atragerea răspunderii  pentru intrarea în insolvență.  Persoanele responsabile în accepțiunea  art. 169 din legea 85/2014[1] nu sunt în mod obligatoriu reprezentanții legali ai  debitorului.

   Rezumat: Legea insolvenței 85/2014 prevede în art. 169 cazurile  și condițiile în care poate fi atrasă răspunderea civilă patrimonială a persoanelor responsabile pentru insolvența debitorului. În practică se pot întâlni  diverse situații în care responsabilitatea  este, fie a reprezentantului legal, fie a altor persoane, așa cum și textul de lege prevede. Prin analiza noastră am încercat să trecem în revistă principalele condiții ale atragerii răspunderii,  astfel cum sunt prevăzute de lege, dar și astfel  cum jurisprudența  le-a statuat, văzute inclusiv  prin experiența noastră practică. În final ne-am referit la administratorul de fapt și am arătat că ar putea  fi cazuri în care acesta ar fi putea fi responsabil de insolvența debitorului.  Se poate constata că în practică acest demers judiciar  este complex și implică o analiză deosebit de serioasă a cazurilor și condițiilor în care poate fi atrasă răspunderea patrimonială a persoanelor responsabile, cu identificarea  acestora pe baza unor probe solide, fără de care acțiunea nu poate avea succes.

            Cuvinte cheie: atragerea răspunderii administratorilor; legea insolvenței; persoane responsabile în procedura insolvenței; administrator de fapt; art 169 din Legea 85/2014.

  1. Introducere

            Criza economică la nivel global a generat multiple efecte, unul dintre ele fiind si înmulțirea cauzelor de insolvență și  faliment.

            Pe fond, criza  a produs  o transformare  majoră, atât pe plan politic, cât și pe plan economic și social,  schimbând mentalități, concepte, idei.

            În acest context principalul obiectiv al creditorilor  unei societăți insolvente[2] este reprezentat de recuperarea creanțelor într-o măsură cât mai mare, șansele acestora depinzând  în principal de  potențialul  debitorului  de  a se redresa într-o procedură de reorganizare judiciară,  sau, în caz de faliment, de recuperarea creanțelor urmare a valorificării activelor.

            Desigur, creditorii   nu vor mai putea acționa în mod direct contra debitorului lor, ci se vor regăsi în situația în care vor ceda din  puterea  lor  organelor care aplică procedura, respectiv: instanțele judecătorești, judecătorul sindic, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar,  fiecare învestită cu competențe și atribuțiuni speciale, păstrând pentru ei dreptul de a decide în ceea ce privește averea debitorului, conform priorităților instituite de lege.

            Un plan de reorganizare va fi eficient în măsura în care administratorul special sub supravegherea administratorului  judiciar, după confirmarea planului,   reușește să implementeze  o strategie  menită, în esență   să:

  • reorganizeze producția sau serviciile prestate de societatea debitoare;
  • redimensioneze cheltuielile;
  • crească lichiditatea .

            Procedura insolvenței poate fi mai avantajoasă pentru creditori față de clasica procedură a executării silite în condițiile reconstituirii averii debitorului și a maximizării gradului de valorificare a activelor și de recuperare a creanțelor.

            De altfel , scopul  legii insolvenței, astfel cum este prevăzut în art. 2  din lege,  constă în instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu  acordarea, atunci când este posibil, a șansei  de redresare a activităţii acestuia.

            În cazul în care  urmare a procedurilor prevăzute de legea 85/2014 creditorii nu reușesc să-și recupereze creanțele,  aceștia au deschisă calea acțiunii  reglementată de art. 169 din lege, prin care  persoanele responsabile   pentru starea de insolvență  pot fi obligate la suportarea  unei părți sau a întregului  pasiv al societății.

            Actuala lege este mult mai clară cu privire la acest aspect, eliminându-se astfel practica neunitară generată de vechea reglementare [3] care prevedea atragerea răspunderii doar pentru o parte a pasivului debitorului,  cu toate că jurisprudența în marea ei majoritate a considerat  că insuficiența textului nu împiedică atragerea răspunderii pentru întregul pasiv neacoperit din averea debitorului.[4]

             Atragerea răspunderii persoanelor responsabile va ține seama de mai multe elemente, din care reținem în principal îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea specială 85/2014, dar și a celor prevăzute de dreptul comun în materia răspunderii civile  delictuale, și anume: prejudiciul, fapta, raportul de cauzalitate și vinovăția.

  1. Textul  de lege aplicabil. Enumerarea persoanelor responsabile. Scurte considerații  privind admisibilitatea cererii.

            Art. 169  din legea 85/2014 dispune:

             (1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoana juridică, ajuns in stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat in legătura de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

            a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane;

            b) au făcut activități de producție, comerț sau prestări de servicii in interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

            c) au dispus, in interes personal, continuarea unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plati;

            d) au ţinut o contabilitate fictiva, au făcut sa dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea in conformitate cu legea. in cazul nepredării documentelor contabile catre administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cat si legătura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu se prezuma. Prezumția este relativa;

            e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit in mod fictiv pasivul acesteia;

            f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, in scopul întârzierii încetării de plati;

            g) in luna precedenta încetării plaților, au plătit sau au dispus sa se plătească cu preferința unui creditor, in dauna celorlalți creditori;

            h) orice alta fapta săvârșita cu intenție, care a contribuit la starea de insolventa a debitorului, constatata potrivit prevederilor prezentului titlu.

            (2) Dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului și/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acțiunea prevazută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de președintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acțiune, in aceleași condiții, creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală.

            Conform  alin.  1,  se înțelege  că persoanele responsabile  pentru ajungerea societății în  insolvență pot fi:

  1. Membrii organelor de conducere
  2. administratorii debitorului acționând individual sau ca membrii ai unui consiliu de administrație;
  3. managerii și directorii  debitorului  în baza prerogativelor pe care le au de a executa operațiunile societății;
  4. Membrii organelor de supraveghere

e.g. auditorii, cenzorii, membrii comitetului de direcție cu atribuții de supraveghere;

  1. Orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului

e.g.  asociații, contabilii, alte persoane care au administrat societatea în fapt prin uzurparea  prerogativelor de conducere, autoritate și control.

            Conform art. 97 alin. 1 din lege, prin raportul asupra cauzelor  și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței, administratorul judiciar    sau lichidatorul în cazul procedurii simplificate, este dator a menționa   persoanele cărora le-ar fi imputabilă apariția insolvenței debitorului.  Desigur, la o primă vedere, administratorul judiciar /lichidatorul își îndreaptă atenția  spre  persoanele cu drept de conducere și administrare a debitorului,  însă prin analiza pe care este obligat să o facă, va trebui să  constate dacă acestea pot fi responsabile ele singure, sau solidar cu alte persoane, or, în anumite condiții ar putea chiar să  fie exonerate de răspundere.

            Prin  art. 97 din lege se prevede că termenul  este stabilit de judecătorul sindic, dar nu este mai mare de  40 zile de la data desemnării, cu posibilitatea de  prelungire pentru cazurile mai complexe pentru o perioada de maximum 40 zile.

            Cu privire la conținutul raportului, așa cum se arată în doctrină[5],  textul art. 97 nu a  fost corelat cu  dispozițiile art. 58 lit. b din lege,  întrucât  art. 58 lit. b prevede că administratorul judiciar/lichidatorul  va menționa eventualele indicii sau elemente preliminare cu privire la persoanele cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență și existența premiselor  angajării răspunderii, în timp ce art. 97. alin. 1 se referă la menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.

            Considerăm că pe parcursul procedurii, administratorul judiciar/lichidatorul va putea completa raportul cu fapte ce ar putea atrage răspunderea  membrilor organelor de conducere sau a altor persoane responsabile, fiind obligat :

  •  să stabilească  în concret și în cuantum determinat  prejudiciului produs prin săvârșirea faptei ilicite;
  •  să analizeze  vinovăției  persoanei responsabile;
  •  să demonstreze și  să stabilească  legătura  de cauzalitate dintre fapta ilicită și ajungerea debitorului  la încetarea de plăți.

            În aceste  condiții,  administratorul judiciar/lichidatorul va putea formula acțiunea prevăzută de art. 169 în termenul de prescripție prevăzut de art. 170 din lege, respectiv 3 ani.  Termenul de prescripție   începe să curgă  de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana responsabilă, dar nu mai târziu de  2 ani de la data pronunțării hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii. Așa cum se arată, acest termen de 2 ani se referă la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție[6], pentru că partea a doua a textului se referă la momentul curgerii termenului, așadar, în opinia autoarei, este adevărat că „termenul de prescripție începe să curgă de la data la care a fost cunoscută fapta și persoana, dar nu poate începe să curgă mai târziu de 2 ani de la data deschiderii procedurii.”    Tot prin raport[7], administratorul judiciar/lichidatorul va trebui să indice și eventualele   constatări privind actele frauduloase ale debitorului în perioada suspectă, pentru a fi în măsură a introduce acțiunea prevăzută la art. 118 din lege,  el  sau  comitetul creditorilor ori creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor, conform alin 2 și 3  al  art.118 din lege.

            Răspunderea reglementată de art.169  din Legea nr.85/2014  nu reprezintă  o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci este o răspundere personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, persoanele responsabile au contribuit la ajungerea societăţii debitoare in stare de insolvență.

            În jurisprudența   sa Curtea de Apel București  a statuat în baza legislației anterioare că activitatea de administrare, apreciată dăunătoare, este pentru creditori, un fapt juridic „stricto sensu”, pretins prejudiciabil, în raport de care răspunderea patrimonială presupune identificarea tuturor elementelor răspunderii pentru faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii, reglementat de art.1357 și urm. Cod civil.[8]

            Așadar, prejudiciul,  fapta ilicită,  raportul de cauzalitate și vinovăția sunt elemente esențiale și care trebuie dovedite,  prin probe convingătoare, împlinirea cumulativă a condițiilor fiind o condiție sine qua-non pentru atragerea răspunderii. Simplele afirmații, nedovedite, nu pot fundamenta  admiterea cererii de atragere a răspunderii.

            Exempli gratia, în vechea reglementare, instanțele au apreciat că  răspunderea instituită prin  art. 138 alin.(1) lit. a)-g) din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală, pe temeiul contractului de mandat al administratorilor sociali, ci o răspundere delictuală specială, de sine stătătoare, cu reguli proprii, derogatorii de la dreptul comun, specifice, pe baza unei reglementări proprii, ea derivând nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organului de conducere de către societate, ci din săvârșirea faptelor mai sus enumerate care nu au nicio legătură cu mandatul primit.[9]

            Considerăm că  actuala reglementare nu a produs nicio modificare a acestor concepte, astfel încât ele sunt actuale și  din perspectiva legii 85/2014.

            În  practică, de cele mai multe ori creditorii, neavând  suficiente probe pentru ca cererea de atragere a răspunderii să fie admisă, invocă doar generic textul de lege și se bazează pe prezumția de culpă, de cele mai multe ori pusă în  sarcina  reprezentatului legal. Or, Curtea Constituțională a decis prin mai multe decizii (  ex. Decizia   nr. 82/2007 )[10] , că: nu instituie prezumția de culpă a persoanei a cărei răspundere se solicită a fi stabilităci prevăd în concret natura faptelor păgubitoare pentru societatea  comercială debitoare, fapte care au contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvență și care pot antrena răspunderea unor persoane  din organele sale de conducere. Stabilirea existenței unor asemenea fapte și a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea  în stare de insolvență a societății debitoare se face cu respectarea  tuturor normelor procedurale aplicabile și în dreptul comun, pe baza unui probatoriu complet și pertinent.

  1. Alte persoane responsabile pentru insolvența debitorului. Administratorii de fapt.  Cine sunt decidenții oculți  și în ce măsură pot contribui la starea de insolvență a debitorului?  Drept comparat.

            Așa cum am arătat, art. 169  face referire la o categorie de persoane responsabile , altele decât cele cu putere de  reprezentare.

            În practică, există situații în care fie unii din asociați iau decizii  cu privire la administrarea afacerii, peste  voința administratorului, ori  în acord cu acesta,   fie alte persoane cu atribuții importante în firmă  influențează mersul lucrurilor și își impun voința într-un anume sens.  Putem regăsi chiar și terți care au o implicare activă în viața societății, comportându-se ca administratori de fapt.

            Sub imperiul  legii vechi, în jurisprudență s-a statuat că noțiunea de „orice persoană„ care a cauzat starea de insolvență a debitorului  se referă și la asociații debitoarei  dacă s-a dovedit că aceasta a funcționat fără administrator, iar asociații au fost aceia care au exercitat efectiv atribuțiile de conducere.[11]

            De asemenea,  tot în această categorie îl regăsim pe reprezentantul  fictiv,  așa numitul „om de paie”, regăsit la italieni ca „testa di legno”, sau „uomo di paglia”  adică un administrator legal desemnat, dar care nu are nicio putere de decizie și control în societate, fiind  un reprezentant  formal al societății. În cazul acestor societăți  se dovedește în cele mai multe din cazuri apartenența la rețele infracționale, evaziune fiscală,  spălare de bani,  fraude  de tip carusel privind TVA.

            În jurisprudența italiană,[12] s-a decis că  nu răspunde pentru infracțiunile fiscale administratorul formal   dovedită fiind  totala sa neimplicare în activitățile de administrare a societății în care era doar formal  reprezentant legal.

            Tot în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte prin decizia 272 din 2 ianuarie 2013, reținând că: infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constând în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, poate avea ca subiectiv activ nu numai administratorul de drept al societăţii, ci şi administratorul de fapt, deoarece legea nu condiţionează existenţa acestei infracţiuni de săvârşirea faptei de către o persoană care deţine o anumită calitate, cum este cea de administrator de drept al societăţii.[13]

            Cu privire la răspunderea  civilă reglementată de art. 169 din legea 85/2014, în  mod evident atât administratorul de fapt, cât și administratorul de drept, în solidar sau în mod individual, pot fi responsabili, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.

Referitor la administratorii de fapt, doctrina franceză[14]  îi definește drept cei care au săvârșit independent acte de gestiune identice actelor conducătorilor de drept.

            Și jurisprudența italiană[15]  statuează că noțiunea de administrator de fapt, chiar dacă presupune în mod cert  o activitate de gestiune apreciabilă,  care nu este desfășurată  doar  episodic  sau ocazional, nu presupune automat exercițiul tuturor puterilor organului de gestiune.

            Se arată[16] că, în mod tradițional figura unui administrator de fapt poate avea următoarele caracteristici:

  • exercitarea funcțiunilor tipice administratorului de drept;
  • lipsa unei investituri legale în funcție;
  • activitate exercitată în  mod continuu cu  autonomie decizională.

            Prin sentința nr. 15065/13 aprilie 2011, curtea de casație italiană a decis că exercitarea puterilor administratorului de fapt poate apărea concomitent cu exercitarea activității de către alți subiecți de drept, care exercită în mod continuu și în mod semnificativ prerogativele aferente  funcției sau calificării.[17].

            Drept urmare vom avea  ipoteza în care atât administratorul de fapt, cât și administratorul de drept vor fi ținuți a răspunde solidar.

            Putem regăsi în practică inclusiv situația în  care cu puțin timp înainte de declanșarea procedurii insolvenței,  în structura societară intervin modificări, fie la nivel de asociați, fie doar la nivelul conducerii.

            S-a pus, în mod firesc,  întrebarea: cine răspunde  în această situație?

            Răspunsul poate fi dat ținând seama de  momentul apariției stării de insolvență.

            Art. 169 alin. 4 din lege prevede: (4) În caz de pluralitate, răspunderea persoanelor prevăzute la alin. (1) este solidară, cu condiţia ca apariţia stării de insolvenţă să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care şi-au exercitat mandatul ori în care au deţinut poziţia în care au contribuit la starea de insolvenţă.

            Pe bună dreptate s-a afirmat [18] că atunci când starea de insolvență este anterioară mandatului persoanei  a cărei răspundere se solicită nu mai există legătura de cauzalitate, astfel că, în loc de „anterioară” era corect  „ulterioară”.

            Cu  privire la solidaritate    se arată[19]  că o problemă este  semnificația condiției ca apariția stării de insolvență să fie contemporană sau anterioară perioadei de  timp în care și-au exercitat mandatul sau în care au deținut poziția care ar putea cauza insolvența, autorul opinând că este greu de acceptat că ar putea fi răspunzător cel în cauză în situația în care apariția stării de insolvență a fost anterioară dobândirii mandatului său în cazurile enumerate de art. 138 din vechea lege, alin. (1) lit. a)-e și  g.

            În opinia noastră este greșită îndreptarea acțiunii în răspundere doar împotriva administratorului de drept, dacă în speță pot fi constatate acțiuni alte terților cu consecințe directe asupra gestiunii societății,  prin săvârșirea unor acte cu caracter continuu.

Putem avea următoarele ipoteze:

  • acțiune îndreptată împotriva administratorului de fapt
  • acțiune îndreptată împotriva administratorului de drept
  • acțiune îndreptată împotriva ambilor

            Pentru toate cele trei categorii se impune o analiză  pertinentă pentru a se demonstra  dacă și în ce măsură persoana vizată este vinovată de starea de insolvență.

 A te  îndrepta în mod direct împotriva administratorului de drept, excluzând  administratorul de fapt, fie pentru lipsa calității sale, fie din  alte motive,  prezintă pentru creditori un risc deosebit, prin faptul că nu ar putea recupera nimic de la acesta.

Este deosebit de important de analizat condițiile în care a fost numit în funcție această persoană, măsurile întreprinse de acesta în perioada imediat următoare numirii  în funcție și până la declararea insolvenței.

  1. Concluzii

            Atragerea  răspunderii  civile patrimoniale a persoanei responsabile pentru insolvență se dovedește un demers deosebit de complex, prin prisma elementelor esențiale de care trebuie să țină seama inițiatorul acțiunii.

            O cerere făcută în grabă,   poate avea repercusiuni asupra  creditorilor,  care pot fi puși în situația de a nu-și vedea satisfăcute în mod adecvat drepturile rezultate din creanța față de debitor.

            În concluzie, sperăm ca jurisprudența să vină cu tot mai multe soluții concrete prin care persoane cu adevărat responsabile  pentru insolvența debitorului să fi trase la răspundere. Revine un rol deosebit administratorului judiciar/lichidatorului și celorlalte categorii îndrituite la exercitarea acțiunii de a aduce în fața instanței probe  pertinente, însoțite de  argumente reale și nu doar simple afirmații sau prezumții.

            Bibliografie:

            Doctrină:

I. Turcu, Legea insolvenței, Comentariu pe articole, ediția 4, Editura C.H.Beck, București, 2012;

A.O. Stănescu, S.M. Miloș, Șt. Dumitru, O. D. Milu, Procedurile de Prevenție a Insolvenței: Concordatul Preventiv și Mandatul Ad Hoc. Reorganizarea Judiciară;

L. Neagu, Procedura Insolvenței. Răspunderea membrilor organelor de conducere.  Practică judiciară. Editura  Hamangiu, București, 2011;

N. Țăndăreanu, Codul insolvenței adnotat. Noutăți, examinare comparativă și  note explicative, Editura Universul Juridic, București, 2014;

            Legislație:

 Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014;

Articole, site-uri  internet.

Mattia Miglio, Breve riflessioni sull’espansione della nozione di amministratore di fatto.http://www.giurisprudenzapenale.com/2016/03/10/brevi-riflessioni-sullespansione-della-nozione-di-amministratore-di-fatto/

Giulio Barbato   L’imprenditore occulto nella giurisprudenza e il fallimento della holding in estensione http://www.filodiritto.com/articoli/2016/02/limprenditore-occulto-nella-giurisprudenza-e-il-fallimento-della-holding-in-estensione.html

https://www.fiscoetasse.com/approfondimenti/12661-l’amministratore-di-fatto-risponde-per-l’omessa-dichiarazione.html

http://www.fiscoediritto.it/archivio-documenti/cassazione-archivio-documenti/2011-cassazione-archivio-documenti/corte-di-cassazione-sentenza-13-aprile-2011-n-15065/

http://www.ilsole24ore.com/art//2013-11-25/prestanome-senza-colpe-l-evasione-societa-064533.shtml?uuid=ABuyHTf

https://www.juridice.ro/286888/iccj-administrator-de-drept-vs-administrator-de-fapt.html

www.just.ro/wp-content/uploads/2016/03/Cod-adnotat-FINAL.docx


[1] Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014.

[2] Pentru simplificare, în cuprinsul prezentului articol  societatea debitoare sau insolventa va fi denumita in mod generic debitor.

[3] Legea 85/2006 privind procedura insolvenței, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006.

[4] N. Țăndăreanu,  Codul insolventei adnotat, Noutăți, examinare comparativa si note explicative, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2014, p. 264.

[5] N. Țăndăreanu , op.cit.,  p. 177.

[6] A se vedea N. Țăndăreanu, op.cit.p.268.

[7] A se vedea: N Țăndăreanu, op cit p. 177.

[8] http://legeaz.net/spete-drept-comercial-curtea-de-apel-bucuresti-2015/angajare-raspundere-organe-de-conducere-08-06-2015-llg. Pagină accesată la data de 16.02.2017.

[9] A se vedea: C.A.Alba Iulia, Secția com., dec. 209/26.02.2010, în Jurindex; L. Neagu, Procedura insolvenței, Răspunderea membrilor organelor de conducere, Practica judiciară, Ed. Hamangiu 2011, p.18.

[10] Decizie  nr. 82 din 8 februarie 2007 referitoare la excepția de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 138 alin. (1) lit. c), d) si e) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, publicată în Monitorul  Oficial  nr. 120  din 19 februarie 2007.

[11] C.A. Cluj, sectia comercială,  de contencios administrativ și fiscal, decizia civilă nr. 388/16.02.2010, în jurindex.  A se  vedea L. Neagu, op.cit. p. 71.

[12]  Tribunalul din Milano, sentința nr. 11706 din 24 octombrie 2013. http://www.ilsole24ore.com/art//2013-11-25/prestanome-senza-colpe-l-evasione-societa-064533.shtml?uuid=ABuyHTf. Pagină accesată la data de 16.02.2017.

[13] https://www.juridice.ro/286888/iccj-administrator-de-drept-vs-administrator-de-fapt.html. Pagină accesată la data de 16.02.2017.

[14]  A se vedea: I.Turcu, op.cit.p.688.

[15] Mattia Miglio, Breve riflessioni sull’espansione della nozione di amministratore di fatto. http://www.giurisprudenzapenale.com/2016/03/10/brevi-riflessioni-sullespansione-della-nozione-di-amministratore-di-fatto/. Pagină accesată la data de 17.02.2017.

[16] https://www.fiscoetasse.com/approfondimenti/12661-l’amministratore-di-fatto-risponde-per-l’omessa-dichiarazione.html Pagină accesată la data de 17.02.2017.

[17] http://www.fiscoediritto.it/archivio-documenti/cassazione-archivio-documenti/2011-cassazione-archivio-documenti/corte-di-cassazione-sentenza-13-aprile-2011-n-15065/. Pagină accesată la data de 17.02.2017.

[18] N.Țăndăreanu, op.cit,p. 266.

[19] I.Turcu, op.cit, p. 697.

Iacob Constantin DRĂGAN

Avocat

Baroul București