1. Temeiul legal
Administratorii societăților pot răspunde, în solidar cu societatea debitoare declarată insolvabilă, în condițiile art. 25 alin.(2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală ( C. pr. fisc.), în anumite condiții legale, articolul de lege sus-citat nefiind singurul aplicabil și care, nu instituie o prezumție legală de răspundere, chestiune asupra căreia mă voi referi mai departe.
Ca natură juridică, răspunderea administratorilor este o răspundere civilă delictuală, respectiv o răspundere specială pentru fapta (ilicită) proprie, care împrumută din caracteristicile răspunderii civile delictuale, având ca temei dispozițiile art. 219 alin. (2) C. civ.
Conform art. 219 alin. (2) din Codul civil: ”(2) Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.”
Art. 25 alin. (2) C. pr. fisc. instituie o solidaritate pasivă între societate/debitor principal și administrator/i, codebitori ai organului fiscal , cu privire la obligațiile fiscale de plată restante ale societății, răspunderea administratorului în materie fiscală având o natură subiectivă.[1]
Cu toate că ipotezele legale sunt diferite, răspunderea administratorului pentru insolvabilitatea societății are natură juridică similară răspunderii civile a persoanelor vizate de art. 169 din Legea nr. 85/2014.
2. Condițiile generale ale atragerii răspunderii administratorului pentru insolvabilitatea societății sunt următoarele:
(i) constatarea insolvabilității societății debitoare – condiție prealabilă pentru angajarea răspunderii administratorilor în temeiul art. 25 alin. (2) C. pr. fisc
(ii) îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 1357 din C. civ. și art. 25 alin. (2) C. pr. fisc. – distinct pentru fiecare caz de răspundere solidară reglementat la lit. a) – e) ale alin. (2) din art. 25 din C. pr. fisc.
3. Condițiile angajării răspunderii solidare a administratorului pentru insolvabilitatea societății; Doctrină și jurisprudență relevantă.
După cum apreciam, răspunderea administratorului pentru insolvabilitatea societății are natură juridică similară răspunderii civile a persoanelor vizate de art. 169 din Legea nr. 85/2014.
În jurisprudența sa Curtea de Apel București a statuat în baza legislației insolvenței că activitatea de administrare, apreciată dăunătoare, este pentru creditori, un fapt juridic „stricto sensu”, pretins prejudiciabil, în raport de care răspunderea patrimonială presupune identificarea tuturor elementelor răspunderii pentru faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii, reglementat de art. 1357 și urm. Cod civil.[2]
În practică, de cele mai multe ori creditorii, neavând suficiente probe pentru ca cererea de atragere a răspunderii să fie admisă, invocă doar generic textul de lege și se bazează pe prezumția de culpă, de cele mai multe ori pusă în sarcina reprezentatului legal. Or, Curtea Constituțională a decis prin mai multe decizii ( ex. Decizia nr. 82/2007 )[3] , că: „ nu instituie prezumția de culpă a persoanei a cărei răspundere se solicită a fi stabilită, ci prevăd în concret natura faptelor păgubitoare pentru societatea comercială debitoare, fapte care au contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvență și care pot antrena răspunderea unor persoane din organele sale de conducere. Stabilirea existenței unor asemenea fapte și a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea în stare de insolvență a societății debitoare se face cu respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile și în dreptul comun, pe baza unui probatoriu complet și pertinent.”
Și mai recent, pe aceeași linie de gândire, instanțele au decis că trebuie să se demonstreze în concret legătura de cauzalitate între faptele ilicite și starea de insolvabilitate a debitorului principal/societate.
A a se vedea : Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 1587 din 27 martie 2014; Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Contencios administrativ si fiscal, Decizia nr. 1177/2015; Curtea de Apel Bucuresti, Secția de Contencios administrativ si fiscal, Decizia nr. 211/2018.
În consecință, trebuie îndeplinite condiţiile generale ale acestei răspunderi stabilite prin art. 1357 C. civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa.)
Pentru identitate de rațiune, răspunderea instituită prin dispozițiile art.25 alin. (2) C. pr. fisc. este o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, administratorul răspunzând doar pentru (in)acțiunile proprii, respectiv pentru modul în care și-a exercitat atribuțiile de administrator al societății.
Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 25 alin. (2) C. pr. fisc. constă, în primul rând, în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor considerate ilicite (literele a – e).
Totodată, faptele limitativ enumerate de art. 25 alin. (2) C. pr. fisc. trebuie să fi condus la insolvabilitatea debitorului/societății – deci prejudiciul este acela al provocării stării de insolvabilitate a debitoarei, având un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Prin urmare, în reglementarea art. 25 alin. (2) C. pr. fisc. ”răspunderea administratorilor/asociaților nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociații au cauzat starea de insolvabilitate a societății prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la art 25 alin (2) lit a)-e), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta/faptele culpabilă/e săvârșită/e, respectiv săvârșirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate”[4]
În mod clar, prin dispozițiile art. 25 alin. (2) C. pr. fisc. , așa cum am precizat, nu este instituită o prezumție legală de răspundere, ci s-a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii, în baza probatoriului care să conducă la concluzia certă că, prin faptele enumerate de lege, societatea debitoare a ajuns în stare de insolvabilitate.
În cazul răspunderii reglementate de art. 25 alin. (2) C. pr. fisc. vinovăția administratorului trebuie să existe și trebuie dovedită de către creditor, împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, culpa administratorului nefiind prezumată în temeiul art. 1082 C.civ., după modelul răspunderii contractuale.
Din textul art. 25 alin. (2) C. pr. fisc. reiese că, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului, faptele ilicite trebuie săvârșite cu rea credință, astfel că vinovăția administratorului trebuie să îmbrace forma intenției directe, prin săvârșirea cu rea-credință a faptelor prevăzute de art. 25 alin. (2) C. pr. fisc.
Literatura de specialitate și practica sunt unanime a aprecia că în lipsa îndeplinirii cumulative a condițiilor de mai sus, probate de creditor, nu se poate angaja răspunderea.
În cazul răspunderii civile delictuale, vinovăţia, presupune că activitatea ilicită a persoanei să se bazeze pe convingerea acesteia şi libertatea sa, este necesar a fi probată acţiunea sau inacţiunea periculoasă imputabilă unei persoane.
Pentru a există vinovăţie, este necesară existenţa în totalitate a condiţiilor cerute de lege referitoare la atitudinea psihică a făptuitorului-sub raportul conştiinţei şi voinţei sale- faţă de materialitatea faptei săvârşite pentru ca acea fapta să poată antrena răspunderea civilă.
În acest sens sunt și prevederile art.1.5 din Instrucțiunile privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispoziţiile art. 27 şi 28 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală – Anexa 1 a Ordinului nr. 127/2014 al Agenției Naționale de Administrare Fiscală (denumite în continuare Instrucțiuni privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare): ”Pentru determinarea răspunderii solidare organul fiscal cu competențe în executarea silită a debitorului principal va avea în vedere, după caz, următoarele: (…) b) acte și fapte din care să rezulte reaua-credință a persoanelor fizice sau juridice a căror răspundere va fi angajată”.
Simpla prezumție că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei administratorului, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe, câtă vreme nu se probează, prin mijloace de probă, că administratorul a acționat cu rea-credință și în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. O administrare deficitară nu este asimilată relei-credințe.
Regretatul autor, Ion Turcu, este de părere, în lucrarea sa Legea procedurii insolvenței, Comentariu pe articole, ediția 4, Editura CH Beck, București, 2012 că:
“ independent de cuantumul pasivului, răspunderea fiecăruia dintre conducători se va limita la prejudiciul cauzat cu vinovăţie prin fapta proprie sau fapta comună. Astfel, s-a decis, prin interpretarea verbelor utilizate în textul legii („au folosit”, „au făcut”, „au dispus” etc.), că vinovăţia trebuie să îmbrace forma intenţiei . Vinovăţia nu este prezumată, ci trebuie să fie dovedită “.( p. 662-663, op.cit)
Principiul prezumării bunei credințe este aplicabil și în materie fiscală, fiind consacrat inclusiv prin normă specială – art. 12 C. pr. fisc., astfel că buna credință a contribuabilului se prezumă până cînd organul fiscal dovedește contrariul.
În practica instanțelor, în soluționarea unor acțiuni în anularea deciziilor de angajare a răspunderii solidare a administratorului pentru insolvabilitatea societății/debitorului principal, instanțele judecătorești s-au pronunțat în sensul că[5]:
(i) reaua-credinţă ”presupune o intenţie frauduloasă, iar nu o simplă lipsă de diligenţă”[6];
(ii) reaua-credință ”presupune o atitudine volațională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea acestei finalități prin acțiunile și inacțiunile lor”[7]
(iii) reaua-credinţă, ”la care norma legală face referire expresă, trebuie dovedită şi nu doar afirmată, împrejurare decisivă în analiza legalităţii deciziilor de atragere a răspunderii solidare a administratorului”;[8]
(iv) simpla neîndeplinire a unor obligaţii legale nu reprezintă rea-credinţă[9];
(v) ”pentru demonstrarea condiției relei-credințe trebuie să se dovedească existența unui fapt, act sau împrejurare cu caracter fraudulos care să conducă direct şi cu intenţie la agravarea situației societăţii”[10].
Rezultă din interpretarea logică a textului de lege – art. 25 alin. (2) C. pr. fisc. că reaua-credință nu poate fi reținută direct și implicit prin săvârșirea faptelor expres prevăzute de lege, fiind necesare fapte suplimentare care să demonstreze, în concret, reaua-credință, organul fiscal având obligația să facă proba existenței relei-credințe, distinct de proba săvârșirii faptelor ilicite prevăzute de ipoteza legii, respectiv de art. 25 alin. (2) lit. a)-e) C. pr. fisc.
4. Faptele instituite de art. 25. Alin.(1) C.pr. fisc.
A. Condițiile răspunderii solidare a administratorului pentru fapta prevăzută de art. 25 alin. (1) lit. a) C. pr. fisc.
Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil (…), răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
a) ”persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea”.
Se constată că pot fi responsabile alte persoane, și nu doar administratorul.
Condițiile trebuie îndeplinite cumulativ:
- reaua-credință( care trebuie dovedită, așa cum am arătat mai sus)
- au dobândit active de la debitor anterior datei declarării insolvabilității( chestiune care nu este reală, în cazul meu)
- prin actul/actele de înstrăinare a respectivelor active s-a produs insolvabilitatea debitorului/societății.
executare;
Așadar:
- fapta ilicită trebuie săvârșită cu rea-credință, forma de vinovăție prevăzută de lege fiind intenția dobânditorului, care a avut reprezentarea rezultatului faptei sale, respectiv provocarea stării de insolvabilitate a societății.
- Utilizarea sintagmei ”de la debitori care și-au provocat astfel insolvabilitatea” ne indică legătura de cauzalitate ce trebuie să existe între fapta ilicită și prejudiciu: prin dobândirea activelor s-a produs insolvabilitatea societății.
Jurisprudențial s-a stabilit că cumpărarea mijloacelor fixe ale unei societăți care, ulterior, devine insolvabilă, nu reprezintă ab initio o faptă ilicită. În măsura în care ”valoarea de achiziție a mijloacelor fixe este mult mai mare decât valoarea rămasă neamortizată din evidenţa contabilă, iar prin această vînzare nu s-a produs starea de insolvabilitate a societății, fapta nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. a) C. pr. fisc.”[11]
B. Condițiile răspunderii solidare a administratorului pentru fapta prevăzută de art. 25 alin. (1) lit. b) C. pr. fisc.
Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil (…), răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
b) ”administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului.”
Prin urmare, se pune problema îndeplinirii următoarelor condiții în mod cumulativ:
(i) existența unor acte sau fapte de înstrăinare sau ascundere a activelor debitorului;
(ii) reaua-credință caracterizează acțiunea de înstrăinare sau ascundere a activelor debitorului;
(ii) ascunderea sau înstrăinarea activelor societății a provocat insolvabilitatea debitorului principal/societății.
Este necesară dovedirea modalității prin care s-a provocat insolvabilitatea societății, înstrăinare sau ascundere a bunurilor mobile, imobile aflate în proprietatea acesteia, precum și reaua-credință a persoanei obligate solidar.
C. Condițiile răspunderii solidare a administratorului pentru fapta prevăzută de art. 25 alin. (1) lit. d) C. pr. fisc.
Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil (…), răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
c) ”administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate”.
Administratorii vor răspunde pentru insolvabilitatea societății în condițiile art. 25 alin. (1) lit. c) C. pr. fisc. dacă sunt îndeplinite următoarele condiții cumulative:
(i) există reaua-credință a administratorilor – cu rea-credință, nu au cerut instanței competente deschiderea procedurii insolvenţei;
(ii) fapta/omisiunea să fie săvîrșită în perioada exercitării mandatului de administrator al debitoarei;
(iii) obligațiile fiscale neachitate la data declarării stării de insolvabilitate să fie aferente perioadei exercitării mandatului de administrator de către persoana responsabilă;
(iv) societatea debitoare să fi devenit insolventă în intervalul de timp cuprins între scadența obligațiilor fiscale și intervenția insolvabilității acesteia, în timpul mandatului administratorului responsabil;
(v) neformularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței societății să fi provocat insolvabilitatea acesteia.
Este important de reținut că în această ipoteză legală ”simpla neformulare a cererii de deschidere a procedurii insolvenței nu poate conduce la concluzia relei-credințe a administratorului, pentru ca astfel să se fi provocat insolvabilitatea societății și sustragerea de la plata obligațiilor fiscale – săvîrșirea acestor fapte neprezumînd reaua-credință”.
D. Condițiile răspunderii solidare a administratorului pentru fapta prevăzută de art. 25 alin. (1) lit. d) C. pr. fisc.:
Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil (…), răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
d) ”administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale”.
În această ipoteză, administratorii vor răspunde pentru insolvabilitatea societății dacă sunt îndeplinite următoarele condiții cumulative:
(i) nedeclararea sau/și neachitarea la scadență obligațiile fiscale;
(ii) există reaua-credință a administratorilor;
(ii) prin nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale s-a provocat insolvabilitatea debitoarei/societății.
În practică, organul fiscal a stabilit răspunderea solidară a administratorului pentru nedepunerea declarațiilor fiscale și a situațiilor financiare la termenele legale și, prin aceasta, determinarea, cu rea-credință, a neachitării la scadență a obligațiilor fiscale ale societății.
Simplul fapt că pasivul societății este mai mare decât activul său sau/și că debitele provin din perioada în care administratorul a deținut această calitate, nu sunt de natură a atrage, în mod automat răspunderea patrimonială a acestuia, în contextul în care buna credință se prezumă” . Trebuie arătată și dovedită fapta ilicită și reaua credință, urmare a acesteia să se ajungă în final la insolvabilitate.
Din interpretarea textului de lege, rezultă că prin săvârșirea faptei de determinare a nedepunerii declarațiilor și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale legea nu instituie prezumția relei-credințe a administratorului/persoanei responsabile, ”fiind necesare elemente suplimentare care să demonstreze reaua credință și scopul sustragerii de la achitarea obligațiilor fiscale restante”
E. Condițiile răspunderii solidare a administratorului pentru fapta prevăzută de art. 25 alin. (1) lit. e) din C. pr. fisc.
Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil (…), răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
e) ”administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului”.
Administratorii vor răspunde solidar cu debitoarea principală pentru insolvabilitatea acesteia – în condițiile art. 25 alin. (1) lit. e) din C. proc. fisc. – dacă sunt îndeplinite următoarele condiții cumulative:
(i) administratorii au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat;
(ii) săvârșirea cu rea-credință a faptelor ce au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat;
(ii) sumele de bani restituite sau rambursate de la bugetul general consolidat nu se cuveneau debitorului/societății.
In concluzie, atragerea răspunderii administratorului pentru insolvabilitate, comporta o analiza atentă a cauzelor si împrejurărilor în care firma a ajuns în aceasta stare, a condițiilor legale, ea neoperând de drept.
Iacob Constantin DRAGAN
Avocat
Baroul Bucuresti
01.11.2021
[1] https://www.juridice.ro/672526/raspunderea-administratorilor-pentru-insolvabilitatea-societatii-comerciale-in-conditiile-art-25-alin-2-din-codul-de-procedura-fiscala.html#_ftn27
[2] http://legeaz.net/spete-drept-comercial-curtea-de-apel-bucuresti-2015/angajare-raspundere-organe-de-conducere-08-06-2015-llg.
[3] Decizie nr. 82 din 8 februarie 2007 referitoare la excepția de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 138 alin. (1) lit. c), d) si e) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, publicată în Monitorul Oficial nr. 120 din 19 februarie 2007. A se vedea și : https://www.ugb.ro/Juridica/Issue11ROEN/10._Atragerea_raspunderii_pentru_intrarea_in_insolventa.Constantin_Dragan.RO.pdf
[4] Tribunalul Iași, Secția a II-a Contencios Administrativ și Fiscal, Sentința civilă nr. 467/28.03.2019, nota de subsol la art: https://www.juridice.ro/672526/raspunderea-administratorilor-pentru-insolvabilitatea-societatii-comerciale-in-conditiile-art-25-alin-2-din-codul-de-procedura-fiscala.html#_ftn17, accesat la 01.11.2021, ora, 14.04.
[5] https://www.juridice.ro/672526/raspunderea-administratorilor-pentru-insolvabilitatea-societatii-comerciale-in-conditiile-art-25-alin-2-din-codul-de-procedura-fiscala.html#_ftn27
[6] Curtea de Apel București, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 5327/2016
[7] Tribunalul Iași, Secția a II-a Civilă și de Contencios Administrativ și Fiscal, Sentința civilă nr. 1433/2015.
[8] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia nr. 865/2016;Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 1177/2015.
[9] Curtea de Apel Bucuresti, Secția de Contencios administrativ si fiscal, Decizia nr. 1254/2018
[10] Curtea de Apel Craiova, Secția Contencios administrativ si fiscal, Decizia nr. 1638/2018, Tribunalul București, Secția a II-a Contencios Administrativ și Fiscal, 5595/24.09.2018, disponibilă pe www.rolii.ro
[11] https://www.juridice.ro/672526/raspunderea-administratorilor-pentru-insolvabilitatea-societatii-comerciale-in-conditiile-art-25-alin-2-din-codul-de-procedura-fiscala.html#_ftn27